— Știți… nu am fost întotdeauna profesoară. Cu exact un an în urmă, lucram în secția de oncologie pentru adolescenți. Acolo erau colegii voștri de vârstă. Unii visau doar să prindă ziua absolvirii. Pentru ei conta totul: cărțile, poezia, simplul fapt de a vorbi cu cineva.
— Un băiat de 17 ani. Diagnosticul — sarcom. Citeam cu el „Evgheni Oneghin” cu voce tare, pentru că el nu mai putea vorbi.
Clasa a început să se liniștească.
— Ținea cartea în mâini chiar și atunci când degetele nu-l mai ascultau. Mi-a spus: „Îmi pare rău că n-am iubit cărțile mai devreme. Acum aș da totul doar ca să pot… să stau la o oră obișnuită. Fără perfuzii.”
S-a făcut o liniște vizibilă în clasă.
— O fată din alt salon, — a continuat profesoara, — visa să meargă la școală. Doar să stea într-o clasă adevărată. Iar voi, copii… trăiți visul lor, dar vă purtați de parcă viața v-ar fi datoare cu ceva.
— Nu o să vă plâng de milă și nici nu o să vă implor. Eu știu cât valorează asta. Iar dacă vreți s-o aflați și voi — continuați.
S-a ridicat, a aliniat caietele de pe catedră, și-a ajustat ochelarii și a deschis catalogul. Până la finalul orei, în clasă nu s-a mai auzit niciun sunet.
Din acea zi, nimeni n-a mai strigat-o altfel și nimeni n-a mai glumit pe seama ei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.