Am rămas încremenită, strângând pungă cu prânzul la piept ca pe un scut. Înainte să pot răspunde, o voce feminină a răsunat din interiorul apartamentului:
— Cine e, Adrian? Au sosit documentele?
Expresia de panică de pe fața lui a confirmat ce bănuiam deja. Simțeam cum tot sângele îmi dispare din față, dar am reușit cumva să-mi păstrez calmul.
— Ți-ai uitat prânzul acasă, — am spus, întinzându-i pungă. — Știu cât de important e astăzi pentru tine.
A ezitat, apoi a luat-o cu mâini tremurânde. Auzeam foșnet de haine în spatele lui.
— Elena, nu e ce crezi… Investitorii… Aveam nevoie de un loc pentru… discuții informale.
În acel moment, ușa s-a deschis complet. O femeie blondă, elegantă, îmbrăcată într-o bluză scumpă și fustă, stătea lângă el. Fără urmă de jenă.
— Bună ziua, — a spus ea cu accent ușor german. — Sunt Kristina, de la departamentul de marketing din Munchen.
Adrian a înghițit în sec, privirile alergând între noi două. Douăzeci de ani de căsnicie se prăbușeau în tăcere.
— E soția mea, — a mormăit el. — A venit să-mi aducă prânzul.
Am observat rapid detaliile care mi-au scăpat inițial: sticla de șampanie pe măsuța din hol, două pahare, geanta feminină de designer aruncată neglijent pe un scaun. Parfumul ei — același pe care îl simțisem pe hainele lui.
— Îmi pare bine, — am răspuns cu demnitate. — Sper că negocierile decurg bine.
M-am întors și am plecat, pașii mei răsunând pe coridorul pustiu. În lift, am lăsat în sfârșit lacrimile să curgă. Nu eram furioasă — doar incredibil de dezamăgită și epuizată. Ca și cum ultimele două decenii fusese doar un preludiu pentru acest moment de claritate dureroasă.
În seara aceea, când Adrian a venit acasă, valiza lui era deja împachetată, așezată lângă ușă. L-am privit în ochi și am spus simplu:
— Negocierile s-au încheiat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.