Când Mihai a deschis ușa dormitorului, a simțit cum i se taie respirația. Soția sa, Elena, zăcea în pat ca întotdeauna, dar ceva era complet diferit. Părul ei, de obicei împrăștiat pe pernă, era acum împletit în două cosițe elegante, ornate cu panglici colorate pe care le recunoscu – erau elasticele de păr ale gemenelor. Fața Elenei era curată și proaspătă, obrajii ei având o culoare pe care nu o mai văzuse de mult. Lângă pat, pe noptieră, era aranjat un buchet improvizat din flori de câmp, pus într-un pahar simplu cu apă.
Dar cel mai șocant era expresia de pe fața soției sale. Un zâmbet. Un zâmbet mic, aproape imperceptibil, dar era acolo, înlocuind privirea goală și tristă pe care o purta de ani de zile, de când accidentul îi răpise mobilitatea.
— Elena? șopti el, înaintând încet în cameră.
— Shh, ea doarme, auzi o voce subțire din colțul camerei.
Se întoarse și le văzu pe gemene, stând pe un scaun, una lângă cealaltă, privindu-l cu ochii lor mari și atenți.
— Ce… ce ați făcut? întrebă el, nevenindu-i să creadă.
— Am îngrijit-o pe tanti, răspunse una dintre fete – Irina, își dădu seama după panglica roșie din păr. Am găsit periuța de păr și elasticele în sertar. Știm să împletim cosițe. Mama ne-a învățat.
— Și am spălat-o pe față cu apă, continuă Marina, cea cu panglica albastră. Am găsit un prosop în baie.
— I-am adus și flori, adăugă Irina. Florile fac pe toată lumea fericită.
Mihai se apropie de pat, simțind cum îi tremură mâinile. Cu grijă, atinse obrazul soției sale. Era proaspăt, răcoros.
— Voi ați făcut toate astea? întrebă el, vocea încărcată de emoție.
Fetele dădură din cap în unison.
— Tanti nu poate să se miște, spuse Marina, dar ne-a zâmbit. Ochii ei sunt frumoși.
— Și ne-a mulțumit, adăugă Irina. Nu cu vocea, dar noi am simțit.
Elena deschise ochii în acel moment, privirea ei fixându-se pe Mihai. Ochii ei, de un albastru profund, care odată dansau de bucurie și în ultimii ani deveniseră triști și distanți, aveau acum o scânteie de viață. Buzele ei se mișcară ușor, încercând să formeze cuvinte.
— Iubire… șopti ea, un sunet pe care Mihai nu-l mai auzise de ani de zile.
Mihai simți cum lacrimile îi umezesc obrajii. Se așeză pe marginea patului și luă mâna soției sale în mâinile lui, sărutând-o ușor.
— Sunt aici, Elena, spuse el, simțind un nod în gât. Sunt aici.
Gemenele se apropiară timid de pat.
— Am găsit o carte sub pernă, spuse Marina, arătând spre o carte de poezii uzată. I-am citit câteva poezii tantei. Știm să citim de când aveam cinci ani.
— Mama spunea că e important să citim pentru cei care nu pot citi singuri, adăugă Irina.
— Mama voastră… unde e mama voastră? întrebă Mihai, realizând brusc că nu știa nimic despre aceste fete.
Fetele își plecară privirile, iar Marina răspunse încet:
— Mama e în cer acum. De două luni. Am locuit la bunica, dar ea e foarte bătrână și bolnavă.
— Ieri a venit un domn de la Protecția Copilului, continuă Irina. A spus că ne vor duce la un orfelinat. Bunica plângea. Noi nu am vrut să mergem, așa că am fugit în pădure.
Inima lui Mihai se strânse la auzul poveștii lor. Ce viață grea avuseseră aceste fetițe, și totuși, prima lor grijă fusese să aibă grijă de o străină neajutorată.
Elena mișcă ușor mâna în cea a lui Mihai, atrăgându-i atenția. Ochii ei comunicau ceva intens, o rugăminte tacită pe care o înțelese imediat.
— Nu vă faceți griji, le spuse el fetelor, cu o voce blândă dar hotărâtă. Nu trebuie să mergeți la orfelinat. Puteți rămâne aici, cu noi. Dacă vreți, bineînțeles.
Ochii gemenelor se măriră de surpriză și speranță.
— Chiar putem? întrebă Marina, nevenindu-i să creadă.
— Dar nu vrem să deranjăm, adăugă repede Irina. Știm că tanti are nevoie de multă îngrijire.
Mihai zâmbi, simțind cum o greutate pe care o purtase de ani de zile începea să se ridice de pe umerii săi.
— Nu deranjați deloc. De fapt, cred că sunteți exact ceea ce avem nevoie în casa aceasta.
Elena zâmbi din nou, ochii ei umplându-se de lacrimi de bucurie. Mâna ei strânse ușor mâna lui Mihai, o comunicare tăcută între doi oameni care trecuseră prin atât de multe împreună.
În zilele următoare, casa de la marginea satului prinse viață într-un mod în care nu mai fusese de ani de zile. Fetele umpleau fiecare cameră cu energia și vioiciunea lor, iar Elena părea să prindă putere din prezența lor. Mihai aranjă ca fetele să fie înscrise la școala din sat, iar asistenta socială, după ce evaluă situația, fu impresionată de schimbarea din casa familiei și de atașamentul evident dintre gemene și noii lor îngrijitori.
Cu timpul, devenise clar pentru toată lumea că aceste două suflete mici aduseseră cu ele exact ce lipsea în casa aceea – speranță, bucurie și un sentiment reînnoit de familie.
Într-o seară de toamnă, în timp ce fetele dormeau în camera lor nouă (pe care Mihai o zugrăvise în roz pal, exact cum își doriseră), el stătea lângă patul Elenei, ținându-i mâna ca de obicei înainte de culcare.
— Ți-aduci aminte, spuse el încet, când am crezut că viața noastră s-a sfârșit după accident? Când am crezut că nu vom mai fi niciodată fericiți?
Elena îl privea atent, ochii ei comunicând înțelegere și afecțiune.
— A fost nevoie de două fetițe pierdute în pădure pentru a ne arăta că încă mai avem atât de mult de oferit, continuă el. Că încă mai avem o viață de trăit împreună.
Elena strânse ușor mâna lui, iar buzele ei formară cuvinte pe care doar el le putea înțelege.
— Da, iubirea mea, suntem din nou o familie, răspunse el la întrebarea ei nerostită. O familie neobișnuită, dar perfectă așa cum este.
Din camera alăturată se auzeau respirațiile liniștite ale gemenelor, iar luna plină lumina prin fereastră, aruncând umbre blânde peste patul în care Elena zăcea. Dar acum, în ochii ei, nu mai era resemnare și tristețe. Era speranță. Era viață.
Mihai se aplecă și o sărută ușor pe frunte.
— Noapte bună, dragostea mea, șopti el. Mâine va fi o nouă zi minunată.
Și pentru prima dată în mulți ani, aceste cuvinte nu erau doar o consolare goală. Era o promisiune pe care amândoi știau că o vor putea respecta. Pentru că uneori, cele mai mari minuni vin în cele mai neașteptate forme – precum două fetițe gemene pierdute în pădure, care au adus lumină într-o casă întunecată de tristețe.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.