Televizorul s-a aprins. Lumina rece a umplut sufrageria. Matei încă plângea în brațele mele, iar mâna mea îi mângâia spatele mecanic, ca să-l liniștesc.
Pe ecran a apărut logo-ul NovaLuxe.
— Uite! — a spus mama, brusc interesată. — Exact despre asta vorbim.
Reporterul a început cu cifre. Investiții. Fabrici. Exporturi. Zeci de mii de angajați. Milioane de lei donați pentru burse și spitale.
Claudia zâmbea satisfăcută.
— Asta înseamnă viziune — a spus ea. — Nu cârpe și improvizații.
Reporterul a continuat.
— Fondatoarea companiei, cunoscută sub inițialele V.E., a refuzat ani la rând să apară public. Astăzi însă, pentru prima dată, a acceptat să vorbească despre începuturi, maternitate și sacrificii.
Mi-am ridicat privirea spre Claudia.
— Chiar sunt curioasă — am spus calm.
Pe ecran a apărut o siluetă feminină, filmată din spate. O femeie tânără, cu părul strâns, purtând o bluză simplă, cusută manual.
— NovaLuxe nu s-a născut într-un birou de sticlă — a spus vocea mea, clară. — S-a născut într-o garsonieră, cu un copil plângând în brațe și cu o mamă care coase noaptea, ca să poată trăi ziua.
Tata s-a încordat.
— Seamănă la voce… — a murmurat el.
Camera s-a apropiat. M-am întors încet spre ai mei.
— Uneori — continua vocea mea de la televizor — oamenii cred că succesul arată într-un singur fel. Diplome pe pereți, vinuri scumpe, dispreț față de cei care nu se laudă.
Reporterul a întrebat:
— De ce ați ales să rămâneți anonimă?
— Pentru că familia mea credea că sunt un eșec — a răspuns vocea. — Și am vrut să văd cât valorează respectul lor fără bani și fără nume.
Imaginea s-a schimbat.
Fața mea a apărut pe ecran.
În sufragerie s-a făcut liniște totală.
Mama a dus mâna la gură.
— Valeria…?
— Bună seara — am spus eu, și în cameră, și pe ecran.
Claudia s-a ridicat brusc, paharul tremurându-i în mână.
— E… o glumă… nu?
— Nu — am răspuns. — E viața mea.
Pe televizor, reportajul continua. Imagini cu atelierul meu, cu mine cusând, cu Matei adormit lângă mașina de cusut.
— NovaLuxe este evaluată la peste patru miliarde de lei — spunea reporterul. — Iar fondatoarea ei este una dintre cele mai influente femei de afaceri din România.
Claudia a scăpat paharul. Vinul s-a împrăștiat pe masă.
— Tu… tu coși? — a bâiguit ea. — Asta… asta e compania mea…
— Nu — am spus. — Compania ta e un titlu. A mea e munca mea.
M-am apropiat de ea, fără să ridic vocea.
— Ai lovit copilul meu. În casa părinților mei. Și nimeni nu te-a oprit.
Mama plângea. Tata stătea încremenit.
— De azi — am continuat — nu mai există „familie” care să închidă ochii la cruzime.
Am luat geanta, l-am strâns pe Matei la piept și m-am îndreptat spre ușă.
— Valeria… — a șoptit mama.
M-am oprit o secundă.
— Respectul nu se cere — am spus. — Se câștigă. Iar voi l-ați pierdut în seara asta.
Am ieșit în frigul de afară. Aerul mi-a umplut plămânii.
Matei s-a liniștit.
L-am sărutat pe frunte.
Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie să ascund cine sunt.
Și pentru prima dată, știam sigur că nu eu fusesem vreodată ratata.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.