— Bună, Ania… mă bucur că ai răspuns, zise vocea de la capătul celălalt al firului, calmă, dar cu o urmă de nesiguranță.
Anna simți cum i se strânge ceva în piept. Trecuseră cinci ani, dar timbrul lui nu se schimbase mult. Doar că acum părea… mai obosit. Mai gol.
— Ce vrei, Pavel? — întrebă ea scurt, fără să-l menajeze.
— Să te văd. Atât. Să vorbim. N-o să-ți iau mult timp… promit.
Anna tăcu câteva secunde. Își privi ceaiul deja rece. În trecut, i-l aducea el dimineața în pat. Acum, abia de-l mai putea duce la gură.
— Și de ce acum? După atâta timp? Ce te-a apucat?
— N-am venit să cer nimic. Nici iertare, nici a doua șansă. Doar… vreau să te privesc în ochi și să spun ce n-am avut curajul să spun atunci.
Anna oftă.
— Bine, vino mâine. La ora zece. Dar nu mă aștepta cu zâmbete sau brațe deschise. Nu mai suntem aceiași oameni.
— Știu… și totuși, mulțumesc.
A doua zi, la zece fix, soneria sună. Anna deschise ușa fără grabă. În fața ei stătea Pavel, vizibil îmbătrânit, cu părul încărunțit pe la tâmple și un palton demodat. Nu mai era bărbatul care plecase cu geanta în mână și cu ochii plini de entuziasm spre o viață nouă. Acum, era doar un om obosit care purta pe chip urmele regretului.
— Pot să intru?
Anna făcu un pas înapoi, fără să răspundă.
Se așezară în bucătărie, la masa unde cândva mâncau clătite în weekend. Ceaiul era deja turnat în cești — reflex vechi de gazdă. Nici nu realizase că făcuse asta.
— Mi-ai lipsit, spuse el, privindu-și mâinile.
— Nu e cazul să vorbim așa. Eu nu sunt aici ca să-ți ofer alinare, Pavel. Spune ce ai de spus.
El dădu din cap, înghițind în sec.
— Am fost un laș. Am fugit de viața noastră, de rutina pe care n-o mai înțelegeam. Credeam că dragostea trebuie să fie foc mereu. Și când s-a stins puțin… m-am dus după altă scânteie. Cu Vika a fost… pasiune, nebunie, dar fără rădăcini. N-a fost acasă. A fost o fugă.
Anna își încrucișă brațele.
— Nu-mi spune că ai realizat brusc cât de bine era cu mine.
— Nu. Am realizat că am pierdut ce era adevărat. Ce conta. Nu doar pe tine. Pe mine, pe Lena, pe… liniștea aia pe care o aveam lângă tine chiar și când tăceam.
Anna lăsă ceaiul jos.
— Știi ce a fost cel mai greu? Nu că m-ai părăsit. Ci că nici măcar nu ți-ai luat rămas-bun. Ai ieșit pe ușă de parcă plecai după pâine. Și n-ai mai venit.
Pavel clătină capul, privind în podea.
— Mi-a fost rușine. Frică. Nu sunt un bărbat curajos. Am realizat asta abia târziu. Când Vika a început să mă privească cu dispreț. Când m-am trezit singur într-un oraș străin, fără nimeni care să-mi cunoască trecutul. Fără Lena. Fără tine.
— Și-acum ce vrei? Să te iert? Să bem ceaiul și să dăm timpul înapoi?
— Nu. Știu că nu pot cere asta. Nici nu știu dacă merit. Dar am simțit că dacă mor mâine și nu vorbesc cu tine, o să fie mai rău decât moartea.
Liniștea se lăsă peste bucătărie. Doar ceainicul mai pufăia slab pe aragaz.
— Eu nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o atunci, Pavel. Am învățat să dorm singură, să gătesc pentru una, să merg la film fără să plâng în întuneric. Am suferit… dar m-am și vindecat.
El dădu din cap încet.
— Ești mai puternică decât mine, întotdeauna ai fost.
Anna oftă.
— Nu te urăsc. Nici nu mai simt mare lucru, ca să fiu sinceră. Dar știi ce simt acum? Liniște. Și nu vreau să o stric. Poate e egoism. Dar nu mai pot fi sprijinul tău.
— Înțeleg.
— Mă bucur că ai venit. Sincer. Ai spus ce aveai de spus. Ai închis cercul.
Pavel se ridică, cu mișcări greoaie.
— Ai fost… ești o femeie incredibilă, Ania. Îmi pare rău că mi-a trebuit o viață să înțeleg asta.
— Unele lecții se învață prea târziu.
Ieși pe ușă fără alte cuvinte. Anna nu plângea. Nu tremura. Doar stătea acolo, privind ceaiul uitat pe masă.
Și pentru prima dată în cinci ani, simți că trecutul n-o mai ține captivă. Era liberă.
Și liberă avea de gând să rămână.