Bărbatul s-a apropiat de ea cu pași hotărâți și i-a strâns mâinile cu respect, spre nedumerirea întregului personal.
— Doamnă, în sfârșit ne cunoaștem față în față! — a spus el zâmbind. — Am citit tot despre proiectul dumneavoastră. E impresionant!
Ana a zâmbit timid, încercând să-și recapete vocea. Nu era obișnuită cu asemenea atenție. În jurul ei, femeile de la birouri se uitau jenate, iar recepționera își mușca buza de rușine.
— Vă mulțumesc, domnule director, — a spus ea în cele din urmă. — Am venit să discutăm despre parteneriatul pentru fundația „Inimă curată”.
Cei din jur au început să-și dea coate. Nimeni nu mai râdea. Se zvonea că fundația respectivă finanțase spitale, școli și centre pentru copii sărmani. Iar tânăra pe care o crezuseră o amărâtă era chiar fondatoarea ei.
Directorul i-a făcut semn să-l urmeze spre sala de conferințe, unde o așteptau alți oameni importanți.
— Doamna Ana, — a spus el pe drum, — ceea ce ați făcut pentru atâția oameni e de admirat. Nu vă imaginați cât mă bucur că ați ales compania noastră pentru acest proiect.
Ana a zâmbit ușor. Nu venise pentru faimă. Venise pentru un vis. Cu ani în urmă, fusese o fată obișnuită dintr-un sat mic, care venise în oraș cu speranța că va schimba ceva.
A muncit prin restaurante, a spălat vase, a stat cu chirie într-o cameră friguroasă. Dar în fiecare seară își spunea că nu va renunța. Că va face ceva bun, care să lase urme.
Acum, când pășea pe podeaua lucioasă a acelei clădiri elegante, își amintea de toate momentele în care fusese umilită pentru hainele simple sau pentru accentul ei de la țară.
În sala de conferințe, toți au întâmpinat-o în picioare. Pe ecranul din spatele mesei mari se proiecta sigla fundației ei. Câteva lacrimi i-au apărut în ochi, dar și le-a șters repede.
— Am venit să propunem un program pentru tinerii care nu-și permit să studieze, — a început ea cu o voce fermă. — Nu vreau milă, vreau șanse egale.
Directorul a aprobat din cap, iar unul dintre parteneri a spus:
— Dacă am fi știut cine sunteți, v-am fi primit altfel.
Ana a zâmbit amar.
— Tocmai asta e problema. Oamenii nu se uită la suflet, ci la haine. Nu trebuie să știți cine e cine ca să tratați pe cineva cu respect.
Cuvintele ei au rămas suspendate în aer. În birou s-a lăsat din nou liniștea, dar de data asta era o tăcere grea, plină de rușine.
Câteva zile mai târziu, compania a semnat parteneriatul, iar proiectul Anei a primit sprijin financiar uriaș. Tânăra a refuzat însă să-și schimbe stilul de viață. A continuat să umble în haine simple, să meargă cu autobuzul și să-și ducă singură rucsacul în spate.
Când un reporter a întrebat-o de ce nu vrea să trăiască „pe măsura succesului”, Ana a zâmbit și a spus:
— Nu vreau să uit cine am fost. În ziua în care uiți de unde ai plecat, pierzi tot ce e bun în tine.
Apoi s-a întors spre camera de filmat și a adăugat:
— Nu haina te face om. Ci bunătatea, curajul și felul în care îi tratezi pe ceilalți, chiar și atunci când nu te privesc nimeni în ochi.
Acel interviu a devenit viral, iar povestea Anei a inspirat mii de oameni. Iar cei care râseseră de ea în acea zi au învățat, într-un mod dureros, una dintre cele mai mari lecții ale vieții: niciodată să nu judeci un om după aparențe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.