În fața ei, printre straturile de pământ proaspăt surpat, se zărea un os alb, mare. La început a crezut că e un animal, dar când a privit mai atent, a văzut clar forma unui craniu uman.
Inima i-a început să bată nebunește. „Doamne, ferește-mă!”, a șoptit, tremurând din tot corpul. Încerca să nu privească, dar privirea îi era atrasă de orbitele goale care păreau să se uite direct la ea.
A făcut un pas înapoi, dar pământul s-a surpat din nou. A căzut în genunchi și și-a zgâriat mâinile. A simțit cum îi intră frigul în oase. Câteva clipe mai târziu, a auzit un trosnet slab. A privit în jur — o parte din groapă se prăbușea încet, dezvăluind mai multe oase.
Femeia a simțit că o ia cu leșinul. „Aici… cineva a fost îngropat…”, și-a zis, abia șoptind. A început să-și facă semnul crucii, tremurând.
Totuși, instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât frica. S-a sprijinit în coate și a început să sape cu mâinile, căutând o ieșire, o rădăcină mai solidă, ceva de care să se prindă. Unghiile i s-au umplut de pământ, palmele i s-au zgâriat, dar nu s-a oprit.
După minute lungi, i s-a părut că aude un sunet — un trosnet de crengi, pași ușori. A strigat cât a putut: „Ajutor! E cineva acolo?”. Liniște. A mai strigat o dată, mai tare. Din adâncul pădurii s-a auzit un răspuns slab: „Cine-i acolo?”.
Era un bărbat, probabil un culegător de ciuperci ca și ea. Femeia și-a adunat puterile și a strigat din nou: „Sunt aici! În groapă!”.
Pașii s-au apropiat. În scurt timp, o siluetă s-a ivit deasupra gropii. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o șapcă ponosită și o găleată în mână, s-a uitat în jos și a înlemnit: „Doamne, femeie, ce faci acolo?!”.
„Am căzut… nu pot ieși”, a răspuns ea cu glas stins.
Bărbatul a lăsat repede găleata jos, a întins o creangă lungă și i-a spus: „Ține-te bine!”. Femeia s-a agățat cu toată puterea. Cu greu, dar pas cu pas, a fost trasă afară.
Când a ieșit, era murdară din cap până-n picioare, dar vie. A căzut în genunchi și a început să plângă. Bărbatul s-a uitat în groapă și a încremenit: printre straturile de pământ se vedeau oasele unui om.
„Trebuie să anunțăm poliția”, a zis el grav.
Mai târziu, satul întreg vorbea despre groapa din pădure. Polițiștii au venit, au cercetat locul, au spus că acolo fusese o groapă veche, probabil o ascunzătoare din vremea războiului. Rămășițele umane urmau să fie duse la oraș pentru identificare.
Femeia, însă, nu și-a mai putut lua gândul de la privirea goală a craniului. Zile întregi n-a mai dormit bine. Mergea la biserică, aprindea lumânări și se ruga pentru sufletul necunoscutului de sub pământ.
După câteva săptămâni, a aflat că rămășițele aparțineau unui soldat dispărut în timpul războiului, găsit întâmplător de ea după atâția ani.
Atunci a înțeles că nimic nu e întâmplător. Într-o zi obișnuită, în timp ce căuta ciuperci ca să aibă ce pune pe masă, descoperise un om care a fost uitat de lume.
A mers din nou în pădure, la marginea gropii astupate, a pus acolo un buchet de flori și a spus încet: „Odihnește-te în pace, suflete bun…”.
Apoi și-a făcut cruce și a plecat încet, cu coșul gol, dar cu sufletul mai ușor. Pentru că, fără să-și dea seama, dăduse liniște unui mort și sens propriei vieți.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.