Aerul parcă s-a subțiat în jurul lui. Fetița s-a oprit chiar în fața lui, cu mâinile întinse, tremurând ușor. Mihai nu putea mișca nici un mușchi. O privea de parcă timpul s-ar fi oprit. Avea părul castaniu, prins într-o coadă stângace, și ochii aceia… aceiași ochi calzi și adânci pe care îi visase atâta vreme.
Un nod i s-a pus în gât. Toți cei din jur îl priveau, neînțelegând nimic. Doar inima lui începuse să bată haotic, ca atunci, în apartamentul acela din Cluj.
— Cum te cheamă, micuțo? a întrebat el, abia șoptind.
— Ana, a zis fetița, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
Numele acela l-a străpuns. Ana — exact cum voia să o cheme ea, mama ei.
Mihai a făcut un pas înainte, dar asistenta i-a atins brațul.
— Domnule, presa…
El s-a întors brusc.
— Lasă presa.
S-a aplecat și a luat fetița în brațe. Ea și-a cuibărit capul pe umărul lui, de parcă îl așteptase o viață întreagă. În jur, oamenii murmurau, confuzi, unii făceau poze, alții șopteau între ei. Dar Mihai nu mai vedea nimic.
Tot ce simțea era mirosul părului ei, cald și familiar. O amintire s-a izbit de mintea lui: chipul Anei-mamei, zâmbind timid, cu mâna pe burtă. „Să o cheme ca mine, da?”
Mihai și-a strâns ochii, abia reușind să-și țină lacrimile. Cinci ani de tăcere, de fugă, de regret, se topeau în brațele acelei fetițe.
— Unde e mama ta, Ana? a întrebat, tremurând.
Fetița l-a privit cu inocență.
— Mama a plecat la îngeri, domnule. Doamna directoare zice că sunt aici de doi ani.
Lumea i s-a prăbușit. O clipă, totul a devenit un zumzet gol. Doi ani… exact cât timp trecuse de când auzise că fosta lui iubită murise într-un accident. Nu știuse că lăsase în urmă un copil.
— Domnule Radu, e bine? a întrebat cineva din spate.
Dar el nu a răspuns. Și-a luat fetița de mână și a privit spre directoare.
— Aș vrea să discutăm, a spus hotărât.
După câteva minute, erau într-un birou mic, cu pereți plini de desene. Mihai stătea pe un scaun, cu fetița lângă el. Directoarea, o femeie în vârstă cu o privire blândă, a început să-i explice.
— Ana a fost adusă aici după moartea mamei. Nu știm nimic despre tată. Pe certificat scrie doar numele ei. Dar fata… a continuat mereu să spună că tatăl ei o va găsi într-o zi.
Mihai și-a dus mâna la gură, copleșit. Toți anii aceia pierduți, toate nopțile în care banii nu-l puteau salva de vinovăție… totul avea acum un sens.
S-a întors spre fetiță, care îl privea curioasă.
— Ți-am lipsit? a întrebat el cu glas stins.
— În fiecare seară mă rugam să vii, a zis Ana. Zâmbea timid. — Și ai venit.
Atunci, Mihai nu a mai rezistat. A îmbrățișat-o strâns, ca și cum ar fi vrut să recupereze toți anii pierduți. În colțul ochilor îi ardeau lacrimile, dar pentru prima dată în viață nu le-a mai ascuns.
Când a ieșit din orfelinat, presa îl aștepta cu întrebări. Dar Mihai nu mai era același om care intrase acolo. Le-a zâmbit scurt și a spus doar atât:
— Astăzi am făcut cea mai mare donație din viața mea. Mi-am găsit fiica.
Și, ținând-o de mână pe Ana, a plecat, lăsând în urmă aparatele foto, zgomotul, fațada rece a lumii în care trăise. Pentru că, în sfârșit, găsise ceea ce banii nu puteau cumpăra niciodată: liniștea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.