…El avea încredere în noi! Era o ființă vie, nu un gunoi!
Am ieșit din apartament fără să simt frigul sau gheața sub picioare. Doar un singur gând îmi bubuia în cap: e singur. Pe undeva. Acum. În întuneric.
Am luat la rând curțile din apropiere, m-am uitat după tomberoane, sub bănci, prin ganguri. L-am strigat. Am șoptit. Am țipat.
Nimeni nu răspundea. Doar vântul rupea cuvintele de pe buze și zăpada scrâșnea sub pași.
Trecuseră două ore. Apoi trei. Mâinile înghețate, picioarele ude până la os. Dar nu puteam merge acasă.
Și dacă îngheață? Dacă-l calcă o mașină? Dacă…
Și atunci — între garaje, lângă gard — am zărit o siluetă. Mică, tremurândă. Zăcea ghemuit, doar urechile i s-au mișcat când m-am apropiat.
— Puiule… — am șoptit. — Iartă-mă. Iartă-mă…
M-a privit. M-a recunoscut. Nu a lătrat, nu s-a mișcat. Doar s-a întins — abia-abia — spre palma mea. Și atunci am izbucnit în plâns. Pentru prima oară după mulți ani — cu adevărat, cu durere în gât, ca un copil.
L-am înfășurat în fular, l-am strâns la piept și am fugit. Unde — nu știam. Acasă nu se putea. La veterinar? La adăpost?
Apoi mi-am amintit: prietenul meu vechi, Leha, are o casă la marginea orașului. Trei copii, două pisici, veșnică dezordine. I-am sunat, gâfâind:
— Leha… Am un cățel. Îi e frig. Pot să vin la tine?
Nici nu a întrebat de unde. Doar a zis:
— Adu-l.
Așa a ajuns cățelul la Leha. I-au pus numele Muhtar.
După o săptămână alerga deja prin curte, prindea fulgi și mânca șosete. Copiii îl adorau. Soția lui Leha râdea:
— Încă un băiat în casă.
Iar eu… Îi vizitam. Le aduceam mâncare, jucării. Muhtar mă recunoștea de fiecare dată, sărea, îmi lingea mâinile. Și de fiecare dată, în gând, îi ceream iertare. Și îi mulțumeam.
Iar acasă… Acasă era greu. Soția nu a vorbit cu mama ei o săptămână. Soacra umbla ca o regină jignită. Nimeni nu țipa. Doar tăcere. Grea.
Apoi, într-o zi, s-a apropiat de mine cu o ceașcă de ceai și a spus:
— Ei, cum e? Trăiește?
Aproape că m-am înecat. Dar am dat din cap.
— La Leha. E bine. S-a acomodat. Copiii îl poartă în brațe.
Soacra a privit spre fereastră. A tăcut. Apoi — pentru prima dată — încet:
— M-am… speriat. Că lucrurile vor ieși din control. Că iar vor fi murdărie, miros, gălăgie. Sunt obișnuită cu ordine. Cu control.
Și el… stătea la mine în poală, cât timp căutam unde să-l duc. Respira. Se încălzea. Și… chiar l-am mângâiat.
Pentru prima dată după mulți ani cineva s-a lipit așa de mine. Nu din obligație. Din nevoie. Din încredere.
N-am știut ce să spun.
— Iartă-mă, — a adăugat și a ieșit din bucătărie.
Au trecut șase luni.
Primăvara, am mers cu soția la Leha în vizită. Cu daruri — hrană, lesă, o minge. Soacra a refuzat să vină, dar a întrebat:
— E cald acolo? Poate să le dau pătura aia veche?
Sofa, fiica cea mică a lui Leha, s-a agățat imediat de noi:
— Nene, el e acum AL NOSTRU, dar totuși îl împărțim cu voi, da? E puțin și al vostru?
— Puțin, — am dat din cap și m-am așezat lângă Muhtar.
Imediat și-a lipit nasul de genunchii mei, a dat din coadă și apoi s-a întins, cum făcea mereu — cu botul pe ghetele mele.
Și atunci am înțeles:
Uneori, ca să fie bine, lucrurile chiar trebuie să iasă din plan. Chiar dacă doare. Chiar dacă e înfricoșător.
Pentru că inima — nu e o debara. Nu poți ascunde iubirea acolo. Trebuie să o scoți la plimbare. Să o încălzești. Și să o lași liberă.
Iar dacă ai noroc — se va întoarce. Cu coadă și un nas umed.