Anna se așeză în genunchi și privi neîncrezătoare gravura aproape ștearsă…
„ARTHUR. Fam. Duval. 34, rue des Tilleuls.”
Inima i se strânse. Nu de frică, ci din acel sentiment ciudat care apare atunci când trecutul, pe care îl credeai îngropat, stă brusc în fața ta — ud, obosit, dar viu.
— Thomas… — vocea ei era abia o șoaptă. — Nu poate fi el… Și totuși…
— Știu că este. Uită-te în ochii lui. Privirea… Nu ai cum s-o uiți.
Anna nu mai spuse nimic. Se ridică și fugi după ce era nevoie. În câteva minute, baia se transformă într-o clinică veterinară improvizată. Thomas îi usca blana, îi mângâia urechile ude, Anna aducea prosoape calde, plasturi, geluri cu vitamine, chiar și resturi din trusa medicală a copilului.
— Leo! — strigă Thomas. — Vino aici, puiule!
Băiețelul privi cu teamă pe ușă.
— Câinele ăsta… e foarte bătrân, — observă el. — Și ud.
— Fă cunoștință, acesta e Arthur, — spuse Thomas zâmbind. — A fost cu noi înainte să te naști.
— Al nostru?
— A fost. Acum… poate va fi din nou, dacă va rezista.
Leo se așeză lângă el și privi câinele. Arthur respira greu, dar își deschise ușor ochiul când simți apropierea copilului. Băiatul întinse mâna. Nasul ud o atinse și rămase acolo — nemișcat, plin de încredere.
— Cred că deja mă place, — șopti Leo.
Noaptea fu grea. Thomas stătu lângă el aproape până dimineață. Îl veghea pe vechiul său prieten, așa cum Arthur o veghease pe Anna cu ani în urmă, când ea plângea în tăcere din cauza fricii de viitor. Atunci, câinele doar se așeza lângă pat și respira calm — un semn că nu era singură.
Acum era rândul lui Thomas să-i întoarcă datoria.
Dimineața, Arthur ridică ușor capul. Cu greu, gâfâind, dar singur. Thomas îi puse în față un bol cu supă caldă. Câinele îl linge ușor, apoi gustă prima înghițitură.
— Mănâncă, — spuse Leo ca și cum anunța un miracol.
— Trăiește, — îl corectă Anna. — Și va trăi, atât timp cât îi oferim un strop de iubire.
După o săptămână, Arthur se plimba deja prin curte — încet, șchiopătând, dar cu ochii mai luminoși. Leo îi pregătise o pernă nouă pe verandă și un semn scris de mână: „ARTHUR — MEMBRU DE ONOARE AL FAMILIEI”.
Vecinii veniră unul câte unul să-l vadă.
— Cum de a găsit drumul înapoi? — se minună doamna Martine. — După zece ani?
— Inima își amintește, — răspunse Thomas. — Și, poate, iartă.
Anna îl strânse de mână. Era un moment de împăcare — nu doar cu Arthur, ci și între ei. Tot ce îi despărțise cândva — teama, oboseala, presiunea lui „trebuie” și „nu se poate” — se topi, ca zăpada în aprilie.
— Ai avut dreptate atunci, Thomas, — șopti ea. — Eu… doar mi-a fost frică.
— Și mie. Dar niciodată nu e prea târziu să repari ceva. Niciodată nu e prea târziu să te întorci acasă.
Leo și Arthur deveniseră inseparabili. Băiatul îi citea cărți cu voce tare, îi lega eșarfe colorate, pe care câinele le purta cu răbdare, și îi șoptea secretele lui, acelea pe care doar un prieten adevărat le poate păstra.
— Înțelege tot, — spuse Leo într-o zi. — E ca o magie.
Și chiar așa părea — Arthur nu venise doar pentru a-și găsi un adăpost de final, ci și pentru a aduce înapoi ceva pierdut. Liniștea. Căldura. Amintirile care nu mai dureau, ci alinau.
Veni vara. Arthur nu mai putea urca scările, dar stătea sub nuc și privea cum Leo se dădea în leagăn, cum Thomas tundea gardul viu, cum Anna uda roșiile. În ochii lui ardea o lumină blândă. Un „mulțumesc” care nu avea nevoie de cuvinte.
— Crezi că îl doare? — întrebă Leo într-o seară.
— Puțin, — răspunse Thomas. — Dar nu cât îl durea când era singur.
Arthur plecă toamna. Fără durere, fără zgomot. Seara adormi pe perna lui, lângă fereastra unde se reflectau stelele. Dimineața, pur și simplu, nu s-a mai trezit.
Leo plânse. Anna îl îmbrățișă. Thomas tăcu mult timp.
— Știi, — spuse apoi, — i-am oferit un sfârșit așa cum merită fiecare: cu pace. Cu căldură. Cu iubire.
— Iar el ne-a dat o a doua șansă, — șopti Anna.
Un an mai târziu, într-o sâmbătă ploioasă, Thomas se întoarse de la brutărie nu cu bagheta, ci cu o cutie de carton. Din ea se vedeau două urechi negre, ude.
— N-am rezistat, — spuse el zâmbind. — Stătea în fața vitrinei și… privirea… aceeași.
Leo deschise gura uimit, iar Anna doar oftă. Apoi desfăcu un prosop și înveli trupul mic tremurând.
— Cum îl numim? — întrebă băiatul.
Thomas zâmbi.
— Poate… Arci? În memoria lui.
— Bun venit, Arci, — șopti Leo.
Și o nouă viață începu. Cu gălăgie. Cu lăbuțe murdare. Cu alergat prin bucătărie și papuci sfâșiați. Dar mai ales cu ceva mult mai important — cu convingerea că atunci când iubești, nimic nu e pierdut pentru totdeauna.