Categorie: Fără categorie

— Nu „să-mi dai”, ci să mă inviți, i-am spus, zâmbind pentru prima dată după mult timp. A râs și el, sincer, fără urmă de

Am răspuns fără grabă. — Maria Ionescu la telefon. Vocea de la capătul firului era fermă, sigură. — Bună ziua, doamnă Ionescu. Sunt Mihai Dumitrescu,

Cuvintele ei au căzut greu în încăpere. Colonelul Mendeș, care privea din spatele geamului, a simțit cum i se strânge stomacul. — Opriți-vă, nu o

Andrei a rămas cu foile în mâini, iar tăcerea din hol a devenit apăsătoare. Se auzea doar respirația lui, sacadată. Veronica a încercat să-i smulgă

„Stai!” Vocea copilului a tăiat liniștea ca un cuțit. Toți s-au întors spre el. Băiețelul stătea în picioare lângă sicriu, cu ochii mari și umezi,

„Andrei… nu știm cum să-ți mulțumim.” El a zâmbit obosit. „Nu trebuie. Aveți grijă de voi.” A dat să plece, dar Ioana a mai spus

Andrei a închis laptopul încet, ca și cum ar fi vrut să amâne momentul în care accepta realitatea. Dar nu putea. Nu după atâția ani.

Am lăsat paharul pe masă și l-am privit în ochi. „Ocazia, Marc? Ocazia e să-ți arăt cine sunt eu cu adevărat. Nu fata care înghite

Andrei a rămas nemișcat câteva secunde. Pentru prima dată de când îl știam, nu mai avea replică. S-a uitat la mine. Zâmbetul îi dispăruse complet.