— E viu, a șoptit ea.
Larisa a făcut un pas înapoi.
— Nu se poate…
Pentru câteva secunde nimeni n-a respirat. Apoi unul dintre angajații firmei funerare s-a apropiat și a spus nesigur:
— Doamnă, e doar o impresie…
Dar Galina îi apucase deja mâna fiului. Era rece, însă sub degete a simțit ceva slab, aproape imposibil.
— Chemați salvarea! Acum!
Vocea ei a spart amorțeala din sală. Fostul coleg al lui Artem a scos telefonul. Unul dintre angajați a fugit spre ușă. Larisa rămăsese nemișcată, cu fața albă.
Paramedicii au ajuns după douăzeci de minute care tuturor li s-au părut o eternitate. Au verificat pulsul, au pus aparatele și s-au privit între ei.
— Există activitate cardiacă foarte slabă. Trebuie transportat imediat.
Galina s-a așezat pe un scaun. Nu mai plângea. Doar îl privea.
În ambulanță nu a fost lăsată să urce decât ea. Larisa a rămas în fața clădirii, singură, în timp ce oamenii evitau să se uite la ea.
La spital, medicii au descoperit că Artem suferise o reacție rară după tratamentul pe care îl lua pentru tulburările de somn și pentru anxietate. Respirația și pulsul îi deveniseră atât de slabe încât fusese declarat mort după un examen superficial. Era un caz extrem de rar, dar real.
După două zile, Artem a deschis ochii.
Primul lucru pe care l-a văzut a fost mama lui, adormită pe un scaun lângă pat.
— Mamă…
Galina s-a trezit speriată.
— Artem…
Niciunul nu a găsit imediat cuvintele potrivite. Ea i-a luat mâna și a început să plângă în liniște.
— Iartă-mă, a spus el. N-am mai sunat. Am lăsat timpul să treacă.
— Și eu am fost încăpățânată.
A stat câteva clipe privind tavanul.
— Unde e Larisa?
Galina a tăcut.
Larisa a venit abia seara. Nu mai purta rochia neagră și nici chipul acela perfect. Părea obosită și îmbătrânită.
S-a apropiat de pat.
— Îmi pare rău.
Artem a privit-o lung.
— De ce n-ai vrut să deschizi sicriul?
Femeia și-a coborât ochii.
— Mi-a fost frică.
— De ce?
Lacrimile au început să-i curgă.
— Pentru că în ultimele luni nu mai eram împreună cu adevărat. Ne certasem. Tu voiai să pleci. Mi-era teamă că oamenii vor afla, că vor începe întrebările, că familia ta mă va învinovăți. Am vrut să termin totul repede. Să nu mai trec prin nimic.
În salon s-a lăsat tăcerea.
Galina a înțeles atunci ceva ce nu se așteptase să înțeleagă: Larisa nu era un monstru. Era doar un om speriat, care încercase să controleze până și moartea, așa cum controlase ani întregi contracte, termene și cifre.
După externare, Artem s-a mutat pentru o vreme la mama lui. Au reparat gardul casei, au făcut borș împreună și au vorbit despre anii pierduți.
Într-o seară, el a întrebat:
— De ce ai venit?
Galina a zâmbit trist.
— Pentru că o mamă poate să se certe cu fiul ei, să se supere, să nu vorbească luni întregi. Dar inima ei ajunge întotdeauna înaintea tuturor actelor, semnăturilor și sicrielor închise.
Iar în ziua aceea, într-o sală de priveghi unde toți credeau că totul s-a terminat, singura persoană care a refuzat să creadă în moarte a fost femeia care îi dăduse viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.