Am răspuns fără grabă.
— Maria Ionescu la telefon.
Vocea de la capătul firului era fermă, sigură.
— Bună ziua, doamnă Ionescu. Sunt Mihai Dumitrescu, directorul general. Voiam să vă confirm că boardul a aprobat proiectul. Semnăm mâine. Suma finală este de 480.000 de lei, exact cum ați propus.
Am închis ochii o secundă. Nu de emoție, ci de recunoștință. Pentru mine însămi.
— Perfect. Ne vedem mâine la ora zece —am spus simplu și am închis.
Când am ridicat privirea, Andrei mă privea fix. Ioana își mușca buza, neliniștită.
— Totul e bine? —a întrebat el, forțat.
— Mai bine ca niciodată —i-am răspuns.
Am luat trollerul și am făcut un pas să plec. Dar Andrei m-a oprit.
— Maria… putem vorbi?
L-am privit. Nu cu furie. Nu cu dor. Ci cu claritate.
— Acum doi ani n-ai vrut să vorbim. Ai spus că nu mai „încap” în viața ta. Ți-ai amintit de asta?
A înghițit în sec.
— Am greșit.
— Știu —am spus. —Dar nu față de mine. Față de tine.
Ioana ne privea tot mai pierdută. A înțeles, poate pentru prima dată, că bărbatul de lângă ea nu era atât de sigur pe el cum părea.
— Eu… vă las —a murmurat ea și s-a îndepărtat încet.
Andrei a rămas pe loc, ca și cum aeroportul golise în jurul lui.
— Ești… diferită.
— Nu. Sunt întreagă —i-am spus.
I-am povestit, pe scurt, fără detalii inutile. Cum am dormit luni întregi pe o canapea împrumutată. Cum am acceptat orice proiect, orice colaborare. Cum am plâns în baie și apoi m-am ridicat. Cum am învățat să nu mai cer voie să exist.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? —l-am întrebat. —Nu faptul că ai plecat. Ci că m-ai făcut să cred că nu valorez nimic fără tine.
Avea ochii umezi.
— N-a fost adevărat.
— Exact —am spus. —N-a fost.
Am ieșit din aeroport cu spatele drept. Afară, Bucureștiul zumzăia, viu, imperfect, real. Un taxi m-a oprit. I-am spus adresa unui hotel din centru.
În oglinda retrovizoare, șoferul m-a privit și a zâmbit.
— Zi bună, doamnă. Se vede că aveți o zi bună.
Am zâmbit și eu.
— Am o viață bună.
Și pentru prima dată, am știut sigur că nu mai las pe nimeni să mi-o ia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.