Ion s-a ridicat în capul oaselor și a privit-o lung. Tamara avea ochii roșii, dar în ei nu mai era furie. Era altceva. O hotărâre pe care el nu o mai văzuse până atunci.
— Tamara… dar dacă nu e al meu?
— Și dacă nu e? — i-a răspuns ea încet. — E un copil singur pe lume. Ce vină are el?
Cuvintele au căzut greu în liniștea dimineții.
Ion a oftat. S-a ridicat și a mers la fereastră. Afară, ceața se lăsa peste grădină. Cocoșul vecinului cânta a doua oară.
— Știi ce înseamnă asta? Drumuri, acte, bani… Poate ani de alergătură.
— Avem ce ne trebuie. Nu suntem bogați, dar nici muritori de foame. Avem casa asta, avem două mâini de muncă. Și avem liniște. Ce ne mai lipsește?
Ion n-a răspuns. Îi lipsea și lui ceva. De ani de zile.
În sat, toți îi întrebau: „Voi când faceți un copil?” La început zâmbeau. Apoi evitau subiectul. Apoi s-au obișnuit cu tăcerea.
În acea dimineață, fără să mai spună nimic, Ion s-a îmbrăcat.
— Unde mergi? a întrebat Tamara.
— La primărie. Să întreb ce trebuie făcut.
Tamara a simțit cum i se taie picioarele. Nu se aștepta să accepte așa repede.
Drumul până la Slobozia l-au făcut peste două zile, cu autobuzul. Au avut emoții tot drumul. Tamara ținea în poală o pungă cu haine noi pentru copil și o mașinuță roșie cumpărată din târg, cu 35 de lei.
— Dacă nu vrea să vină cu noi? a șoptit ea.
— E un copil, Tamara… nu un pachet.
Când au ajuns, vecina i-a întâmpinat în poartă. O femeie obosită, cu ochii umflați de plâns.
În curte, pe o bancă, stătea un băiețel slab, cu genunchii juliți și privire mare, atentă.
Tamara s-a oprit. Inima îi bătea în urechi.
Băiatul s-a ridicat încet.
— Tu ești Andrei? a întrebat ea cu glas moale.
El a dat din cap.
S-au privit lung. Ion a simțit un fior rece pe șira spinării. Copilul chiar semăna cu el. Nu leit. Dar era ceva în ochi.
Tamara s-a aplecat și i-a întins mașinuța.
— Îți place?
Băiatul a luat-o și, pentru prima dată, a zâmbit.
Atât i-a trebuit.
Actele au durat luni. Drumuri la Protecția Copilului, semnături, adeverințe, hârtii peste hârtii. Au cheltuit bani, au lipsit de la muncă, au suportat priviri și șoapte.
Dar n-au dat înapoi.
În ziua în care Andrei a intrat în casa lor cu un ghiozdănel mic în spate, Tamara a simțit că respiră alt aer.
Casa nu mai era goală.
Seara, la masă, băiatul mânca încet, cu teamă, ca și cum cineva i-ar fi putut lua farfuria.
— Aici e casa ta, a spus Ion simplu. Nimeni nu te mai dă nicăieri.
Andrei a ridicat privirea.
— Pot să vă spun mamă și tată?
Tamara a izbucnit în plâns. Ion și-a dres glasul.
— Dacă asta simți, băiete… da.
Anii au trecut.
Curtea lor a prins glas. Bicicletă rezemată de gard. Mingea uitată în iarbă. Caiete pe masă.
Într-o zi, la serbarea de sfârșit de an, în căminul cultural împodobit cu steaguri tricolore și flori de hârtie, Andrei a urcat pe scenă.
— Vreau să le mulțumesc părinților mei, a spus el cu voce tare. Pentru că m-au ales.
Tamara și Ion s-au privit.
Nu conta al cui sânge curgea prin venele lui.
Conta că, într-o dimineață cu ceață, au ales să deschidă ușa. Iar din ziua aceea, casa lor n-a mai fost niciodată goală.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.