Am rămas nemișcată.
Respiram greu, dar fără zgomot.
Ușa de la sufragerie a scârțâit ușor. Pașii lui s-au apropiat de hol.
Am ieșit din umbră exact când el a pus telefonul jos.
Ne-am privit.
Pentru o secundă, pe chipul lui a apărut ceva ce nu mai văzusem niciodată: frică.
— Ai venit acasă? — a spus, prea repede. — Mă simt puțin mai bine.
Am ridicat punga cu ciorbă.
— Se vede.
A clipit. A încercat să zâmbească.
— Am vorbit cu un coleg. Despre niște acte.
— Ce acte, Radu?
A tăcut.
M-am apropiat un pas.
— Ce contract? Ce cont? Ce bani ai transferat?
Maxilarul i s-a încordat.
— Nu e ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei. Nu mai părea bolnav. Părea prins.
— Am vrut să-ți fac o surpriză — a spus într-un final.
Am simțit cum mi se ridică furia în piept.
— O surpriză? Cu altă femeie la telefon?
— E notarul.
Am râs scurt, amar.
— Notarul tău are voce de femeie și îți cere promisiuni?
— E avocata — a spus apăsat. — Și da, e femeie.
Tăcere.
— Ce avocată, Radu?
M-a privit drept în ochi.
— Pentru casa de la țară.
Am încremenit.
Casa de la țară?
— Ce casă?
A înghițit în sec.
— Casa bunicilor mei din Argeș. Am reușit să o răscumpăr.
Nu înțelegeam.
— A fost scoasă la vânzare. Am aflat acum o lună. Dacă nu o luam eu, o cumpăra un dezvoltator și o dărâma. Am vrut… am vrut să ți-o dau ție.
Camera părea că se învârte.
— Să mi-o dai mie?
— Știu cât ai iubit locul ăla. Știu cum vorbeai despre grădina cu meri. Despre prispa unde stăteai cu bunica. Am vrut să o refac. Pentru noi.
M-am așezat încet.
— Și banii?
— Am folosit economiile mele. Și am făcut un credit pe numele meu. De-aia ți-am spus că stăm prost. Trebuia să strâng diferența. Transferul era avansul.
Respirația mi s-a mai domolit.
— Și vineri?
Pentru prima dată, a zâmbit sincer.
— Vineri semnăm actele finale. Voiam să te duc acolo în weekend. Să vezi că e din nou a noastră.
Am simțit cum îmi ard ochii.
— Și de ce teatrul cu boala?
A lăsat privirea în jos.
— Pentru că alergam între bancă, notar și muncitori. Dacă îți spuneam, începeai să pui întrebări. Și nu știu să mint bine… așa că am preferat să stau „bolnav” acasă.
L-am privit lung.
Furia încă pâlpâia. Dar, undeva sub ea, se strecura altceva.
Casa cu meri.
Prispa.
Vara.
— M-ai speriat îngrozitor — am șoptit.
S-a ridicat și s-a apropiat.
— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fie ceva al nostru. Ceva bun.
Am închis ochii o clipă.
Uneori, adevărul doare pentru că îl construiești singur în mintea ta.
Când i-am deschis, l-am văzut altfel.
Nu era un bărbat care pleca.
Era un bărbat care încerca, stângaci, să rămână.
— Data viitoare — am spus încet — fără surprize de genul ăsta.
A râs ușor.
— Promit.
Vineri am mers împreună să semnăm.
Iar duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cană de cafea în mână, privind meri uscați care așteptau primăvara.
Și pentru prima dată după mult timp, casa noastră nu mai părea doar liniștită.
Părea întreagă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.