…vocea Biancăi încă răsuna în aer când Radu a încremenit, simțind cum tot ce crezuse despre viața lui se face țăndări.
Inima îi bătea atât de tare încât simțea că îl doare pieptul, dar picioarele i-au pornit singure spre mama lui. S-a aplecat lângă ea, fără să-și ia ochii de la Bianca, care părea că nici măcar nu realizează ce grozăvie făcuse.
— Mamă… ce ți-a făcut? întreabă el, cu o voce spartă, tremurândă.
Tanti Mărioara a încercat să vorbească, dar buzele ei subțiri s-au mișcat fără sunet. Și doar atunci Radu a văzut vânătăile de pe brațul ei, rochia ruptă, felul în care respira greu, ca după un efort prea mare pentru vârsta ei.
Bianca și-a ridicat bărbia, de parcă ea fusese victima.
— Exagerezi. Doar i-am spus ce merită! A intrat în cameră fără să bată! A stricat o discuție importantă la telefon! Așa nu se face într-o casă ca asta!
— Casa asta nu e a ta, Bianca, a spus Radu cu o liniște care nu semăna deloc cu el.
Privirea ei a clipit ușor, surprinsă, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că Radu nu mai era bărbatul care o privea cu admirație oarbă.
— Radu, dragule… a încercat ea.
— Dragul tău s-a terminat aici.
Tonul lui era aspru, dar controlat. S-a ridicat și a făcut un pas spre ea, iar Bianca a dat înapoi instinctiv.
— Ai lovit-o pe mama. Mama mea, Bianca. Singura persoană care n-a cerut nimic niciodată. Singura care mi-ar fi dat și haina de pe ea dacă ar fi fost nevoie. Cum ai putut?
Bianca a încercat să-și recâștige superioritatea.
— Eu sunt viitoarea ta soție! Nu o bătrână amărâtă dintr-un sat! Trebuie să înțeleagă cine e la conducere acum!
Acela a fost momentul în care Radu a simțit că i se aprinde sângele. A închis ochii o secundă, strângând din dinți, și când i-a deschis din nou, decizia era luată.
— Nu te vei mai mărita cu mine. Nici mâine, nici vreodată.
Bianca a izbucnit într-un râs isteric.
— Tu ești nebun! Toată lumea din oraș știe de nuntă! Presa! Primarul! Oamenii noștri de afaceri! Crezi că mai poți întoarce acum?
— Prefer să mă fac de râs în tot județul decât să-mi las mama în mâinile tale.
Bianca a început să gesticuleze, să ridice vocea, dar Radu nu o mai asculta. S-a întors cu spatele la ea, a ridicat-o cu grijă pe mama lui și a dus-o pe brațe până în salon, unde a chemat imediat ambulanța.
Tanti Mărioara îi ținea de mână, tremurând.
— Lasă, mamă… poate am zis eu ceva… poate am greșit…
— Tu n-ai greșit niciodată cu nimic, i-a răspuns el.
Când echipajul a venit și i-a luat tensiunea, pulsele, când au pus-o pe targă, Radu simțea că-i fuge pământul de sub picioare. Dar nu plângea. Era furie și dezamăgire în el, dar mai ales un fel de trezire dureroasă.
Bianca privea totul de sus, cu un aer jignit.
— Te vei întoarce la mine, Radu. O să-ți treacă. Banii mei, familia mea, totul…
Radu s-a întors spre ea pentru ultima oară.
— Averea ta nu valorează nici 1 leu în comparație cu liniștea mamei mele.
Bianca a înțepenit, iar el a închis ușa vilei în urma ei, ca un verdict.
La spital, doctorii i-au spus că tanti Mărioara are doar o tăietură și o sperietură zdravănă. Nimic grav. Dar pentru Radu, rana era cu totul alta.
Stătea lângă patul mamei și simțea cum tot ce construise până atunci – afaceri, prestanță, planuri – pălea în fața adevărului: viața nu înseamnă nume scrise cu litere mari pe firme, ci oamenii care te iubesc când nu ai nimic.
În dimineața în care ar fi trebuit să îmbrace costumul de ginere, Radu era la spital, ținându-și mama de mână.
— Mamă, i-a spus el încet, azi începe altă viață pentru noi. Fără minciuni. Fără oameni care doar par buni.
Mama lui a zâmbit slab, dar cald.
— Asta e cea mai mare nuntă pe care puteai să o ai, măi băiatule… nuntă cu tine însuți.
Radu a râs printre lacrimi.
În acea zi, pentru prima oară după mult timp, s-a simțit liber. A dat telefon, a anulat tot. A returnat rochia, florile, meniurile. Și lumea putea să vorbească cât voia – viața lui era mai importantă decât gura lumii.
Seara, când au ieșit din spital, Radu și mama lui s-au oprit la o covrigărie din centrul Iașului. Au mâncat pe o bancă, ca în vremurile în care nu aveau bani nici de un suc la terasă.
Și totuși, niciodată nu se simțiseră mai bogați.
Adevărul îl învățase ceva: uneori, cea mai spectaculoasă zi din viața unui om nu e cea în care spune „da”, ci cea în care are curajul să spună „nu”.
Iar Radu o spusese la timp.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.