Cursorul tremura ușor, dar nu din cauza mâinii mele. Ci din cauza tuturor lucrurilor pe care nu le mai puteam schimba.
Un singur click.
Apoi liniște. Atât de adâncă, încât mi-am auzit inima ca pe un ceas vechi rămas fără cui. Am împins scaunul, m-am ridicat și am lăsat monitorul să lumineze camera ca un bec într-o magazie uitată.
Telefonul a vibra exact atunci.
Mesaj de la Heather.
„Catherine, te rog. Andrew regretă. Poți să vii mâine să vorbim?”
Am închis ecranul. Nu cu furie. Cu aceeași grijă cu care aș închide un borcan cu gem ca să nu se strice peste iarnă.
„Regretul nu e o unealtă,” am murmurat. „E o consecință.”
Dimineața m-a găsit trează, îmbrăcată, cu un ceai fierbinte în față. Zăpada se lăsase grea peste stradă. Liniștea aceea albă, curată, îți dădea senzația că lumea reîncepe de la zero.
La șapte fix, Martin a sunat.
„Catherine,” a spus pe tonul acela sec și eficient, „transferul e pregătit. Actele sunt înregistrate. De la ora nouă, casa… nu mai e a ta.”
„Perfect.”
„Ești… sigură? E mare lucru.”
Am zâmbit. „Martin, am schimbat mai multe vieți cu o pâine făcută corect decât cu o casă.”
„Te sun mai târziu pentru detalii.”
„Sunt aici.”
Am închis și am simțit cum ceva—nu durere, nu ușurare—ci o tăiere fină, ca o ață care se rupe fără zgomot. Un capitol terminat.
Pe la zece, alt mesaj. De data asta, Andrew.
„Mamă, putem vorbi? Te rog.”
Am privit telefonul câteva secunde. E uimitor cât poate un singur om să te rănească și să te iubească în același timp. Copiii au un talent rar: îți cer imposibilul și se supără când îl primești.
Am scris doar:
„La ora 12. La mine.”
Două ore mai târziu, ușa a bătut scurt, nerăbdător. L-am lăsat să intre. Părea mai mic decât aseară. Sau poate eu eram mai mare.
„Mamă, eu… am fost un idiot.”
„Știu.”
„N-am vrut—”
„Ai vrut exact ce ai spus, Andrew. Oamenii nu rostesc adevăruri noi în zile de sărbătoare. Doar le scot la lumină.”
A dat din cap, neliniștit. Mâinile îi tremurau—nu de la frig, ci de la frică. Frica aceea pe care doar părinții o pot provoca, pentru că e singura care vine din interior.
„Heather a plâns toată noaptea. Sophie… nu înțelege. Te roagă să vii acasă.”
„Nu mai e casa mea.”
A ridicat privirea brusc. „Cum adică?”
„Azi dimineață s-au semnat actele. E vândută.”
S-a lăsat pe canapea ca și cum l-ar fi lovit cineva în piept. „Nu… Mamă… nu poți să faci asta. Acolo am crescut. Acolo e tot ce știm.”
„Atunci trebuia să respecți ce ai primit.”
„Am greșit! Dar nu poți să pedepsești toată familia!”
„Nu îi pedepsesc. Le dau lecția pe care tu trebuia s-o dai fiicei tale: cuvintele se plătesc.”
S-a ridicat, nervos. „Și cui ai vândut? Străinilor? Serios?”
Mi-am ridicat sprânceana. „Nu. Cuiva care știe valoarea unei case. Nu a pereților, ci a oamenilor care intră pe ușă.”
„Cui?”
Am inspirat lent. „Lui Martin.”
Ochii lui s-au mărit. „Martin Cole? Prietenul lui tata? Avocatul lui?”
„Acela.”
A rămas câteva secunde mut. Apoi: „Mamă, el… el o să schimbe tot. O să renoveze, o să—”
„O să aibă grijă de ea. Cum ai fi trebuit tu.”
Andrew a tăcut mult timp, cu capul în mâini, ca un adolescent pedepsit. Numai că nu mai era adolescent. Avea patruzeci și doi de ani și un Crăciun care-l urmărea.
„Mamă,” a spus într-un final, „eu nu vreau să te pierd.”
„Nici eu nu vreau să te pierd,” am spus. „Dar nu pot rămâne acolo unde sunt tratată ca un intrus.”
„Cum să repar?”
Am privit spre fereastră. Zăpada se topea încet în dungile geamului.
„Începi prin a-ți cere scuze. Nu mie. Soției tale. Fiicei tale. Și ție.”
A dat din cap, încet.
„Și după?” a întrebat.
„După… poate vii la mine la un ceai. Fără scene. Fără tensiuni. Doar noi.”
S-a ridicat și m-a îmbrățișat. Strâns. Așa cum nu o mai făcuse de ani. Mi-am sprijinit fruntea pe umărul lui. Era mirosul acela familiar de lemn și detergent banal. Miros de copil devenit bărbat.
„Îți mulțumesc că nu m-ai alungat pentru totdeauna,” a spus în șoaptă.
„Te-am învățat doar că și mamele pleacă uneori,” i-am răspuns.
După ce a plecat, am rămas câteva minute privind masa de cafea. Ceștile. Hârtia cu actele de vânzare. O combinație ciudată între început și final.
Telefonul a sunat din nou. Martin.
„Catherine,” a spus, „am terminat tot. Vrei să trec pe la tine diseară să-ți aduc copia originală?”
Am simțit un zâmbet moale, pe care nu-l mai simțisem de ani buni. „Da. Treci.”
„Și poate,” a adăugat el, aproape stânjenit, „bea o supă cu mine? E frig afară, iar tu… nu ar trebui să fii singură.”
Am închis ochii o secundă. Uneori, universul îți dă exact ce ai nevoie, dar doar după ce pierzi ce credeai că nu poți pierde.
„Aș accepta,” am spus, „dar doar dacă supa e de pui, cum făcea soția ta.”
„Exact așa e. Și cu tăiței. Am învățat rețeta.”
„Perfect. Te aștept.”
Seara a venit într-o liniște caldă. Martin a intrat cu dosarul într-o mână și o oală mare în cealaltă.
„Ai devenit periculos de util,” i-am spus, luând oala.
A râs. „Știi cum se spune: un bărbat bun se mișcă repede.”
„Mai repede decât durerea,” am adăugat, uitându-mă la el peste ochelari.
„Exact.”
Ne-am așezat la masă. Două castroane aburinde. Două vieți paralele care, brusc, aveau o masă comună.
„Catherine,” a spus el după câteva linguri, „știi că… dacă vreodată ai nevoie de ajutor, de orice fel… sunt aici.”
Am dat din cap. „Știu.”
Și pentru prima dată în mult timp, chiar simțeam asta.
Înainte de culcare, am stins lampa verde și am privit actele încă o dată. Erau reci, ordonate, perfecte. Ca o linie finală trasă sub un capitol.
Am șoptit în întuneric:
„Casa e vândută. Dar eu… eu sunt liberă.”
Și am închis dosarul cu un sunet mic, clar. Sunetul unei femei care nu se mai teme să plece, nici să rămână, nici să înceapă din nou.
Crăciunul acela avea să fie ținut minte.
Nu pentru cine a rănit.
Ci pentru cine s-a ridicat.