După ce fetița a dispărut printre oameni, Toma a rămas pe loc, privind în gol. Avea mâinile tremurânde, iar ceva în pieptul lui parcă se rupea. Nu mai simțise milă de mult. Îi era teamă de emoții, le îngropase sub contracte, cifre și pereți de sticlă.
S-a urcat în mașina lui scumpă, dar motorul tăcea. Nu reușea să pornească. În oglinda retrovizoare i se părea că vede chipul acelei fetițe, cu ochii mari și triști, și pe copilul din brațele ei. Își amintea perfect cum, la opt ani, și el ceruse odată o bucată de pâine. Nimeni nu-l ajutase.
În acea seară, a ajuns acasă, dar vila lui uriașă părea mai rece ca niciodată. A deschis frigiderul plin și s-a așezat pe scaun. În tăcere, a mâncat o lingură de iaurt, apoi a împins cutia deoparte. „E prea mult… și totuși prea gol”, a murmurat.
A doua zi, s-a întors în același loc. Treptele erau goale. Doar o cutie mică de lapte rămasă pe jos, goală, amintea că fetița fusese acolo. A ridicat-o și a dus-o cu el, fără să știe de ce.
Zilele au trecut, dar imaginea ei nu i-a dat pace. A început să-și amintească de copilăria lui, de mama care lucra până târziu, de iernile în care adormeau flămânzi. Poate că banii îi aduseseră respect, dar îi luaseră inima.
Într-o dimineață, a luat o decizie neașteptată. A mers la primărie și a cerut să vorbească cu cineva de la Protecția Copilului. A aflat că o fetiță pe nume Mara și frățiorul ei, Andrei, fuseseră duși într-un adăpost temporar. Inima i-a tresărit.
Când a ajuns acolo, Mara l-a recunoscut imediat. L-a privit neîncrezătoare, dar ochii ei s-au luminat. „Ați venit…” a spus încet.
„Ți-am zis că nu-mi datorezi nimic”, i-a răspuns el cu blândețe. „Dar eu îți datorez ceva.”
Din acel moment, viața lor s-a schimbat. Toma le-a asigurat o locuință modestă, aproape de biroul lui. Nu voia să-i înfieze, dar voia să le fie sprijin. Mara mergea la școală, Andrei la grădiniță, iar Toma… Toma învăța din nou să zâmbească.
Presa a aflat în scurt timp. Ziarele scriau despre „milionarul care și-a regăsit sufletul”. Dar el nu căuta laudă. Ceea ce îl bucura era că, seara, când ieșea din birou, cineva îl aștepta. O fetiță care ridica mâna și striga: „Domnule Toma, am luat 10 la matematică!”
Într-o zi, câțiva ani mai târziu, Mara a venit la el cu o scrisoare. „Țineți, e pentru dumneavoastră.” Pe foaie scria cu litere tremurate: „Vă dau banii înapoi. Nu cu bani, ci cu recunoștință. Pentru că m-ați făcut să cred că bunătatea există.”
Toma a citit și lacrimile i-au curs fără rușine. „Știi ceva?” a spus el. „Cândva mi-ai promis că-mi vei da banii înapoi. Și te-ai ținut de cuvânt.”
A ridicat privirea spre cer, iar soarele strălucea ca într-o zi de vară. Poate că nu toți oamenii bogați au inimă, dar unii o pot regăsi… într-o simplă cutie de lapte și un zâmbet de copil.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.