Simona a încremenit. Toți cei din jur au făcut un pas înapoi. Chiar și vântul părea că s-a oprit.
Călin a scos din buzunar o cheie mare, grea, legată cu o bucată de piele. A ridicat-o, iar razele soarelui s-au reflectat în metal.
— Lupul ne-a spus că femeia asta i-a salvat viața, chiar dacă nu avea nimic. Că și-a dat ultimii bani pentru un străin. Noi nu uităm așa ceva.
Simona a clipit des. Nu știa ce să spună.
— Eu… doar am făcut ce trebuia.
— Tocmai de asta, a continuat Călin, ai făcut mai mult decât ar fi făcut mulți dintre noi.
În spatele lui, motocicliștii s-au dat la o parte, făcând un culoar. Pe margine, oamenii din cartier se uitau cu gurile căscate. În mijlocul drumului era parcată o motocicletă uriașă, neagră, strălucitoare, ca scoasă dintr-un film. Pe rezervor era lipită o hârtie.
Călin i-a întins cheia.
— Nu e doar o motocicletă. E libertatea ta. Lupul a spus că aveai datorii, că nu mai poți plăti chiria. A vândut motorul lui și a zis să ți-l aducem. Cu banii ăștia, poți lua un nou început.
Simona a dat din cap, incapabilă să vorbească.
Doamna Ionescu a coborât încet treptele, ținându-și mâna la gură.
— Doamne… și eu am zis că-s oameni răi…
Călin a zâmbit ușor.
— Poate că suntem, dar știm ce e recunoștința.
În acel moment, unul câte unul, motocicliștii s-au urcat pe motoarele lor. Motoarele au prins viață cu un urlet asurzitor, dar nu de amenințare — de respect. Au început să plece, lăsând în urmă o singură motocicletă: cea neagră, pentru Simona.
Când ultimul motor a dispărut la orizont, liniștea a fost apăsătoare.
Simona a îngenuncheat, ținând cheia strânsă. Mara s-a uitat la ea cu ochi mari.
— Mami, acum o să avem de mâncare?
Simona a zâmbit printre lacrimi.
— Da, iubita mea. O să avem.
În ziua aceea, a vândut motocicleta pentru o sumă care i-a ajuns să-și plătească chiria pe un an și să-și cumpere o mașină mică, ca să meargă la muncă. Dar mai presus de toate, a rămas cu o lecție pe care n-a mai uitat-o niciodată: când faci bine, binele se întoarce.
Vecinii n-au mai privit-o la fel. Au început s-o salute cu respect, să-i zâmbească pe stradă, rușinați de cum o judecaseră.
Într-o duminică, la o cafenea din colț, Simona a primit un plic fără nume. Înăuntru era o fotografie cu Lupul, zâmbind, cu o cicatrice proaspătă pe obraz. Pe spate scria:
„Mulțumesc pentru viață. Să nu uiți niciodată că ai prieteni pe două roți.”
A ținut poza în mâini mult timp, apoi a privit spre cer. Cerul era senin, de un albastru tăios, la fel ca în dimineața aceea. Dar acum, sunetul motoarelor nu o mai speria.
Acum, pentru ea, însemna speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.