Andrei a respirat adânc. Sala întreagă a amuțit. Aerul părea prea greu pentru plămâni, iar liniștea apăsa mai tare decât orice strigăt.
Ecuația nouă era un haos. Mai mare. Mai crudă. Un labirint de cifre care îi făcuse pe toți „experții” să ridice din umeri. Victor zâmbea strâmb, convins că acum copilul va cădea.
Elena nu se mai ruga. Nu mai putea. Îl privea doar. Ca atunci când îl lăsase prima dată singur la școală, cu inima strânsă, dar cu speranță.
Andrei a început încet. De data asta, nu s-a grăbit. Scria rar, apăsat. Fiecare linie părea pusă la locul ei cu un scop clar. Un director a scăpat pixul din mână. Altul s-a ridicat în picioare fără să-și dea seama.
Alexandru Văcărescu nu mai stătea relaxat. Își freca palmele. Îl rodea ceva pe dinăuntru. Nu era furie. Era recunoaștere.
La jumătate, Andrei s-a oprit.
S-a întors spre Victor.
— Tatăl meu a lucrat aici — a spus simplu. — A venit cu ideea de bază pentru sistemul vostru. Ați spus că nu e bună. Că nu valorează nimic.
Alexandru a înghețat.
— A murit muncind pe șantiere, pe proiecte refuzate — a continuat copilul. — Nu de prost… ci de oboseală. Iar voi ați folosit ce a lăsat în urmă.
Victor a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun sunet.
Andrei s-a întors la ecran. A mai scris două rânduri. A încercuit rezultatul.
— Gata.
Un specialist IT a verificat. Apoi altul. Apoi toți.
Rezultatul nu doar că funcționa. Economisea milioane de lei pe an.
Cristina Mureșan a căzut pe scaun. Radu Ionescu transpira.
Alexandru s-a apropiat încet. Foarte încet. S-a uitat la copil, apoi la Elena.
— Ai dreptate — a spus, cu voce joasă. — Am greșit.
Pentru prima dată în viața lui, nu suna ca un șef. Suna ca un om.
S-a întors spre fiul său.
— Victor, ieși.
— Tată… — a încercat acesta.
— Acum.
Ușa s-a închis greu.
Alexandru a privit din nou spre Elena.
— Salariul triplat. Contract pe perioadă nedeterminată. Fără mop. Fără umilință.
Apoi s-a aplecat în fața lui Andrei.
— Iar tu… dacă vrei… când vei fi mare, ușa asta rămâne deschisă.
Andrei a clătinat din cap.
— Vreau doar ca mama să nu mai plângă seara de oboseală.
Elena plângea. Dar de data asta, nu de frică.
Când au ieșit din clădire, soarele le-a lovit fețele. Bucureștiul zumzăia, ca în fiecare zi. Oamenii treceau grăbiți, fără să știe că tocmai fusese făcută dreptate.
Andrei a strâns mâna mamei.
— Hai acasă, mamă.
Și pentru prima dată după mulți ani, acasă chiar însemna liniște.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.