Ryan se opri la ușă, privindu-o peste umăr. Lumina slabă din dormitor cădea pe chipul Isabellei, palid și umed de lacrimi.
— Nu înțelegi, spuse el încet. Banii ăia… nu sunt o plată. Sunt o datorie.
Isabella îl privi, fără să înțeleagă.
— O datorie? Ce vrei să spui?
Ryan inspiră adânc, trecându-și o mână prin părul perfect aranjat.
— Mama ta… nu ar fi fost în viață nici până azi dacă nu era compania mea. Spitalul unde e internată? Îl dețin. Medicul care o operează? E pe lista mea de donații. Eu am știut de starea ei cu mult înainte să-mi ceri ajutorul.
Isabella simți cum i se strânge stomacul.
— Atunci… de ce m-ai lăsat să… să fac asta?
Ryan se apropie de ea. Privirea lui, altădată rece, acum părea mai omenească, dar și mai greu de suportat.
— Pentru că voiam să văd până unde ești dispusă să mergi pentru cineva pe care îl iubești. Voiai bani? Ți i-aș fi dat oricum. Dar eu… am vrut adevărul.
— Adevărul? repetă ea, cu voce tremurată.
— Da. Am văzut zeci de oameni care îmi cer favoruri, toți gata să mintă, să manipuleze. Tu… tu ai venit cu inima pe tavă. Și da, am fost un monstru, am profitat de momentul tău de slăbiciune. Dar acum știu că ești diferită.
Isabella se ridică din pat, înfășurându-și cearșaful în jurul trupului.
— Diferită? Ai făcut din mine o femeie care nu se mai poate uita în oglindă. Ce vrei să demonstrezi cu asta? Că poți cumpăra suflete?
Ryan păși încet spre ea.
— Nu. Vreau să-ți dau înapoi ceea ce ți-am luat.
Din buzunar, scoase o mică cutie neagră. Isabella îl privi fără să clipească.
— Ce e asta?
El o deschise. Înăuntru era o cheie.
— Cheia unui apartament. Nu vreau să te mai întorci în garsoniera aia mizeră. Nici la mine, nici ca menajeră. Am transferat banii pentru operația mamei tale direct în contul spitalului. Și da, dacă vrei, poți să nu mă mai vezi niciodată. Dar… dacă vreodată vei putea să mă ierți, aș vrea să-ți ofer ceva mai mult decât bani.
Isabella își simți inima bătând nebunește.
— De ce faci asta acum?
Ryan își lăsă privirea în jos.
— Pentru că, în seara asta, am văzut ceva ce nu mai văzusem de mult: o femeie care încă mai crede în iubire, chiar și când totul se prăbușește. Și pentru prima oară… mi-e rușine de mine.
Ea îl privi mult timp fără să spună nimic. Apoi, încet, se aplecă, luă cecul de pe noptieră și i-l întinse.
— Ține-l. Nu am nevoie de el. Mama mea va trăi, dar eu trebuie să pot trăi cu mine însămi. Și asta nu se cumpără.
Liniște. Ryan nu se mișcă. Doar privirea lui, pierdută, trăda o neliniște profundă.
— Isabella, eu…
— Nu, îl întrerupse ea. Ai spus că vrei adevărul. Ei bine, adevărul e că m-ai distrus în seara asta. Dar o să mă ridic. Pentru mama mea. Și poate, într-o zi, nu o să mă mai doară când îmi amintesc de tine.
Ea trecu pe lângă el, desculță, ținând cearșaful strâns. Ușa liftului se închise încet, iar Ryan rămase singur, cu tăcerea ca o pedeapsă.
Două luni mai târziu.
Soarele de primăvară inunda parcul mic din Brooklyn. Isabella împingea încet căruciorul cu mama ei, care se recupera după operație. Femeia zâmbea slab, privind copacii înfloriți.
— Ești sigură că nu vrei să-i mulțumești acelui domn? întrebă Martha. „Medicul a spus că factura a fost plătită integral.”
Isabella oftă.
— Nu, mamă. Unele mulțumiri dor mai mult decât tăcerea.
Dar, pe măsuța de acasă, într-o cutie de lemn, păstra cheia neagră. Nu o aruncase. Nu o folosise. Doar o ținea acolo — ca pe o amintire a serii care o rupsese în două, dar care o făcuse și mai puternică.
Într-o seară, Isabella primi o scrisoare. Fără expeditor. Înăuntru era un bilet scurt și o fotografie.
„Spitalul ‘Martha Hope’ — în curând.”
Sub text, poza unei clădiri noi, cu un panou mare:
Fundația Donovan – pentru femeile care nu mai au unde cere ajutor.
Isabella își duse mâna la gură. Lacrimile îi curgeau fără oprire. Pe spatele pozei, o singură propoziție scrisă de mână:
„Unele datorii nu se plătesc cu bani.”
Ea zâmbi printre lacrimi. Poate că iertarea nu venea dintr-o clipă, ci din gesturile care rămân, tăcute, după ce inima a fost frântă.
Și, pentru prima oară după mult timp, Isabella privi spre cer și simți că poate respira din nou.