Aveam 64 de ani, eram văduvă și locuiam singură într-un apartament cu trei camere. M-am uitat la geanta ei mică și la burta pe care și-o proteja cu ambele mâini și am luat o hotărâre pe care copiii mei plecați în străinătate n-ar fi înțeles-o: „Ridică-te, Ana. Vii cu mine.”
Am observat-o prima dată într-o vineri.
Mă grăbeam să prind trenul când am văzut-o pe unul dintre scaunele albastre din sala de așteptare.
Era tânără, însărcinată și avea lângă picioare o singură geantă.
Duminică seara, când m-am întors, era tot acolo.
Aceeași geantă.
Aceeași haină.
Doar că acum avea ochii umflați de plâns și părea mult mai obosită.
M-am oprit.
— Te-am văzut și vineri aici. Aștepți pe cineva?
Și-a coborât privirea.
— Nu.
— Ai unde să mergi?
A clătinat din cap.
M-am așezat lângă ea.
— De când ești aici?
— De trei nopți.
Am privit-o mai atent.
— Și ești însărcinată în…
— Opt luni.
O chema Ana Moldovan și avea 29 de ani.
Soțul ei o dăduse afară din casa lui dintr-un sat aflat la aproape 40 de kilometri.
— A spus că bebelușul nu este al lui.
— Este?
Ana m-a privit direct.
— Da. Și el știe.
Mi-a povestit că, după ce aflase de sarcină, soțul începuse să bea mai mult și să repete că nu era pregătit pentru un copil.
Apoi apăruseră acuzațiile.
Într-o seară îi pusese geanta la ușă.
— Mi-a spus că i-am distrus viața și că, dacă susțin că e copilul lui, să demonstrez.
— Părinții tăi?
— Au murit. M-a crescut o mătușă, dar nici ea nu mai trăiește.
— Alte rude?
— Nimeni la care să pot merge.
Venise în oraș pentru că auzise că există centre pentru femei însărcinate și sperase să găsească ajutor.
Nu găsise încă.
Eu aveam 64 de ani.
Soțul meu murise cu șase ani înainte, iar cei doi copii ai mei locuiau în străinătate.
În apartamentul meu cu trei camere rămăseseră două dormitoare în care nu mai dormea nimeni.
M-am ridicat.
Ana m-a privit nedumerită.
I-am întins mâna.
— Ridică-te.
— Unde mergem?
— Acasă.
— La dumneavoastră?
— Da.
A rămas nemișcată.
— Dar nici măcar nu mă cunoașteți.
— Atunci o să avem timp să ne cunoaștem.
— Nu vreau să vă încurc.
Am luat geanta de lângă picioarele ei.
— Ana, de trei nopți dormi într-o gară și peste câteva săptămâni trebuie să naști. Nu mai discutăm dacă mă încurci.
S-a ridicat încet.
— De ce faceți asta?
M-am uitat la ea.
— Pentru că am o cameră goală, iar tu nu ai unde să dormi. Pentru seara asta, este un motiv suficient.
Și am ieșit împreună din gară.
Ana a rămas la mine.
La început spunea în fiecare dimineață că va pleca imediat ce găsește un centru unde să fie primită.
— Nu te dă nimeni afară, i-am spus. Stai până poți să te descurci singură.
Cu ajutorul câtorva foste colege am strâns lucrurile de care avea nevoie pentru copil.
Un pătuț.
Un cărucior.
Haine.
Scutece.
Câteva săptămâni mai târziu, Ana a născut o fetiță sănătoasă.
A numit-o Maria.
După ce s-a refăcut, Ana a început să-și caute serviciu. Avea studii de contabilitate și experiență, iar după câteva încercări a găsit un post la o firmă din oraș.
Eu rămâneam cu Maria cât era ea la serviciu.
Pentru prima dată după mulți ani, apartamentul meu nu mai era tăcut.
Apoi, când Maria avea aproape șase luni, Ana a primit un mesaj.
Era de la fostul ei soț.
“Am auzit că spui peste tot că fata e a mea. Dacă ești atât de sigură, facem testul.”
Ana mi-a întins telefonul.
— Emilia, dacă vine după noi?
— Nu vine după “noi”. Problema este între voi doi. Tu hotărăști ce faci.
Ana a acceptat testul.
Nu pentru a-l convinge să se întoarcă.
Voia ca omul care o aruncase însărcinată în stradă să nu mai poată folosi aceeași minciună.
Rezultatul a confirmat paternitatea.
Maria era fiica lui.
Când a văzut rezultatul, el și-a schimbat imediat povestea.
A spus că fusese speriat.
Că băuse.
Că Ana îl presase.
Apoi a venit cu propunerea pe care ea nu se așteptase s-o audă.
— Hai acasă. Uităm tot.
Ana l-a privit lung.
— Care casă?
— Casa noastră.
— Casa din care m-ai dat afară însărcinată?
— Am greșit.
— Nu. Ai ales.
El s-a enervat.
— Sunt tatăl Mariei.
— Da. Și va trebui să-ți asumi asta.
— Atunci am dreptul să-mi văd copilul.
— Drepturile și obligațiile tale față de Maria se stabilesc cum trebuie. Dar eu nu mă întorc la tine.
A încercat să o convingă.
Promoted Content
Apoi s-a supărat.
După aceea a acuzat-o că vrea doar bani.
Ana nu și-a schimbat decizia.
Problemele privind paternitatea, contribuția lui și legătura cu Maria au fost stabilite separat.
El a rămas tatăl copilului.
Nu a redevenit soțul Anei.
Într-o seară, după ce Maria împlinise un an, Ana a venit acasă și a pus un plic pe masă.
— Ce este?
— Primul meu contract pe perioadă nedeterminată.
Am zâmbit.
— Atunci trebuie să sărbătorim.
Ana n-a zâmbit.
— Emilia, acum pot să închiriez ceva. Nu vreau să profit de dumneavoastră.
Din camera alăturată se auzea Maria jucându-se.
— Vrei să pleci?
Ana s-a uitat spre ușa camerei.
Apoi spre mine.
— Nu știu.
— Atunci nu pleca pentru că ai impresia că trebuie. Pleci când asta îți dorești.
Au rămas.
Nu pentru că Ana nu s-ar fi putut descurca singură.
Ci pentru că, între timp, apartamentul acela devenise și casa lor.
Astăzi Maria aleargă prin camerele în care, ani întregi, nu se auzea nimic.
Ana are serviciul ei, banii ei și viața ei.
Cu fostul soț nu s-a împăcat niciodată.
El este tatăl Mariei și își asumă responsabilitățile stabilite față de copil, dar Ana nu s-a mai întors în casa din care fusese alungată.
Iar eu nu mai locuiesc singură.
În seara aceea din gară am crezut că ofer unei femei însărcinate un pat pentru câteva nopți.
N-am știut că, atunci când am luat geanta Anei de lângă scaun, plecam de acolo cu familia care avea să-mi umple casa.