„Oana, draga bunicului, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt, iar Barbu este lângă tine. Înseamnă și că rudele tale au făcut exact ceea ce mă temeam că vor face. Nu te speria. Totul a fost un test. Iar singura persoană care l-a trecut ești tu.”
⠀
Am recitit propoziția de trei ori. Ploaia continua să lovească plafonul mașinii, iar Barbu respira greu, cu botul așezat pe genunchii mei. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia puteam ține hârtia.
⠀
Am continuat să citesc.
⠀
„Știu că Natalia și fratele ei vor lua casa și banii fără să se gândească la tine. Știu și că se vor grăbi să te dea afară. I-am cunoscut toată viața, Oana. Dar trebuia să aflu dacă tu vei rămâne omul bun pe care l-am crescut, chiar și atunci când vei crede că nu ai primit nimic.”
⠀
Mi-am dus mâna la gură. Nu înțelegeam de ce bunicul ar fi vrut să mă supună unei asemenea încercări. Trei ani îl îngrijisem, îi schimbasem pansamentele, îi pregătisem mâncarea și dormisem pe o canapea lângă patul lui, ca să-l aud dacă avea nevoie de ceva.
⠀
Nu așteptasem niciodată să primesc casa sau banii lui.
⠀
Dar nici nu mă așteptasem să ajung să dorm într-o mașină, cu un câine bătrân în brațe.
⠀
„Înainte să te superi pe mine, citește până la capăt. Testamentul pe care l-ați auzit astăzi nu cuprinde tot ce am lăsat în urmă. Există un al doilea document, pregătit împreună cu avocatul meu. Nu este ascuns și nu este o păcăleală. Este păstrat în siguranță, iar tu trebuie să iei legătura cu el.”
⠀
Sub aceste rânduri era trecut un nume: avocatul Victor Marinescu.
⠀
Urma un număr de telefon și o adresă din București.
⠀
„Sună-l mâine dimineață. Spune-i că ai găsit scrisoarea din zgarda lui Barbu. El știe ce trebuie făcut. Și, orice s-ar întâmpla, să nu-l abandonezi pe bătrânul meu prieten. El a fost lângă mine în cele mai grele zile, la fel ca tine.”
⠀
Ultima propoziție era scrisă cu litere mai mari, de parcă bunicul își adunase ultimele puteri ca să o aștearnă pe hârtie.
⠀
„Te iubesc, fata mea. Mai mult decât am știut vreodată să-ți spun.”
⠀
Am strâns scrisoarea la piept și am izbucnit în plâns.
⠀
Barbu și-a ridicat capul, mi-a atins mâna cu botul și a scos un scâncet slab. L-am cuprins cu brațele și mi-am lipit obrazul de blana lui umedă.
⠀
— Bunicul nu ne-a uitat, băiete, am șoptit. Nu ne-a uitat.
⠀
În noaptea aceea aproape că nu am dormit. Am ținut motorul pornit doar câteva minute, cât să încălzesc mașina, apoi l-am oprit ca să economisesc combustibilul. Mi-am pus geaca peste Barbu și am rămas trează, privind luminile magazinului prin parbrizul aburit.
⠀
La opt dimineața, am sunat la numărul din scrisoare.
⠀
Mi-a răspuns o femeie.
⠀
— Cabinetul de avocatură Marinescu, bună dimineața.
⠀
— Bună dimineața. Mă numesc Oana Dumitrescu. Sunt nepoata domnului Gheorghe Dumitrescu. Am găsit o scrisoare de la bunicul meu și mi-a cerut să-l contactez pe domnul avocat.
⠀
A urmat o scurtă tăcere.
⠀
— Un moment, vă rog.
⠀
După câteva secunde, am auzit vocea unui bărbat.
⠀
— Domnișoară Oana?
⠀
— Da.
⠀
— Îl aveți pe Barbu cu dumneavoastră?
⠀
Am simțit un fior rece.
⠀
— Da. Este lângă mine.
⠀
Bărbatul a oftat adânc.
⠀
— Atunci vă rog să veniți la cabinet cât mai curând. Bunicul dumneavoastră mi-a cerut să vă aștept.
⠀
Am privit spre ceasul de pe bord.
⠀
— Sunt la aproape o oră de București. Dar nu știu dacă pot intra cu un câine.
⠀
— Pentru Barbu vom găsi o soluție, mi-a răspuns avocatul. Și încă ceva, domnișoară Oana. Nu le spuneți deocamdată rudelor despre scrisoare. Mai întâi trebuie să verificăm împreună documentele.
⠀
Am închis telefonul și am pornit motorul.
⠀
Pe drum, mă gândeam la bunicul. Fusese un om simplu, cel puțin așa îl cunoscusem eu. Trăise toată viața în aceeași casă, purta aceleași pulovere vechi și își petrecea diminețile în grădină. Nu vorbea niciodată despre bani și se supăra dacă îi cumpăram ceva prea scump.
⠀
Cu toate acestea, avea economii considerabile, iar casa lui valora suficient cât să transforme rudele mele în niște străini lacomi.
⠀
La cabinet, un bărbat cu părul cărunt și ochelari subțiri m-a întâmpinat la intrare. Când l-a văzut pe Barbu, s-a aplecat și i-a mângâiat capul.
⠀
— Bună, bătrâne prieten, a murmurat.
⠀
M-am uitat surprinsă la el.
⠀
— Îl cunoașteți?
⠀
— De mulți ani. Bunicul dumneavoastră îl aducea uneori aici, când venea să semneze documente.
⠀
Ne-a condus într-un birou spațios. Mi-a oferit apă și a rugat o angajată să aducă un bol pentru câine. Barbu s-a întins lângă scaunul meu, iar eu am scos scrisoarea din buzunar.
⠀
Avocatul a citit-o cu atenție, apoi a încuviințat.
⠀
— Este exact scrisoarea despre care mi-a vorbit Gheorghe.
⠀
— Domnule Marinescu, nu înțeleg nimic. Bunicul mi-a lăsat doar câinele. Mătușa a primit banii, unchiul a primit casa, iar eu am fost dată afară. Ce alt document ar putea exista?
⠀
Avocatul și-a împreunat mâinile pe birou.
⠀
— Bunicul dumneavoastră a pregătit din timp mai multe acte. Testamentul citit ieri privește bunurile care făceau parte din succesiunea lui. Dar există și un patrimoniu separat, administrat printr-o structură juridică înființată cu câțiva ani înainte de deces.
⠀
L-am privit nedumerită.
⠀
— Ce înseamnă asta?
⠀
— Înseamnă că bunicul dumneavoastră deținea mai mult decât casa și conturile despre care au aflat rudele.
⠀
A deschis un dosar și mi-a întins câteva fotografii.
⠀
În prima apărea o clădire cu trei etaje, aflată într-o zonă centrală din București. În a doua era o pensiune frumoasă, înconjurată de brazi. În a treia se vedea un teren întins, cu o hală industrială.
⠀
— Ce sunt acestea? am întrebat.
⠀
— Proprietăți în care bunicul dumneavoastră a investit de-a lungul anilor. O parte le-a moștenit, altele le-a cumpărat când valorau mult mai puțin.
⠀
Am simțit că mi se taie respirația.
⠀
— Bunicul avea toate astea?
⠀
— Da.
⠀
— Dar de ce nu mi-a spus niciodată?
⠀
Avocatul a zâmbit trist.
⠀
— Pentru că a învățat, cu mult timp în urmă, că banii pot schimba felul în care oamenii se poartă cu tine.
⠀
Mi-am amintit de mătușa Natalia, care venea în vizită doar înainte de sărbători și pleca mereu cu câte un plic de bani. Mi-am amintit de unchiul meu, care nu-l sunase pe bunicul luni întregi, dar apăruse imediat ce aflase că starea lui se agravase.
⠀
— Și ce legătură am eu cu proprietățile acestea?
⠀
Avocatul a întors spre mine un document.
⠀
— Bunicul a stabilit ca dumneavoastră să fiți beneficiara principală a unui patrimoniu administrat separat. Drepturile concrete, condițiile și transferurile trebuie verificate și puse în aplicare potrivit documentelor și legii. Dar intenția lui a fost foarte clară.
⠀
Am privit foile fără să înțeleg.
⠀
— Vreți să spuneți că mi-a lăsat mie toate astea?
⠀
— Vreau să spun că a pregătit un plan prin care să vă asigure viitorul. Și că avem documentele necesare pentru a începe procedurile.
⠀
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
⠀
— Nu pot să cred…
⠀
Avocatul a continuat:
⠀
— Mai este ceva. Bunicul a lăsat o înregistrare video pentru dumneavoastră.
⠀
Mi-am dus mâna la gură.
⠀
— O înregistrare?
⠀
— Da. A făcut-o cu aproximativ două săptămâni înainte să moară.
⠀
A deschis laptopul și a apăsat pe un fișier.
⠀
Pe ecran a apărut bunicul.
⠀
Stătea în fotoliul lui vechi, cu o pătură peste genunchi. Era foarte slăbit, dar avea același zâmbet blând pe care îl știam din copilărie.
⠀
— Bună, Oana, a spus el.
⠀
În clipa aceea am început să plâng.
⠀
— Dacă vezi înregistrarea asta, înseamnă că bătrânul tău bunic nu mai este lângă tine. Îmi pare rău că te-am lăsat singură, fata mea. Știu cât de mult ai făcut pentru mine și știu că ai renunțat la multe lucruri ca să mă îngrijești.
⠀
S-a oprit câteva secunde ca să-și tragă răsuflarea.
⠀
— Când am rămas la pat, am văzut cine mă iubește cu adevărat. Natalia venea să mă întrebe despre bani. Fratele ei mă întreba când îi trec casa pe nume. Andrei voia să știe dacă îi voi cumpăra o mașină.
⠀
Bunicul a zâmbit trist.
⠀
— Tu nu m-ai întrebat niciodată ce îți voi lăsa. Tu mă întrebai dacă mă doare ceva, dacă am mâncat și dacă vreau să-mi citești din ziar.
⠀
Mi-am acoperit fața cu palmele.
⠀
— Îmi amintesc o noapte în care aveam febră mare, a continuat el. Tu ai stat lângă mine până dimineața. Când ți-am spus să te duci să dormi, mi-ai răspuns: «Bunicule, când eram mică, tu nu mă lăsai singură când eram bolnavă. Acum este rândul meu.»
⠀
Vocea i-a tremurat.
⠀
— Atunci am știut că tu ești adevărata mea familie.
⠀
Am început să plâng în hohote.
⠀
— Am vrut să văd dacă, atunci când ceilalți vor primi bunurile pe care și le doresc, tu vei avea grijă de Barbu. Nu pentru că trebuia să-mi demonstrezi ceva, ci pentru că el nu mai avea pe nimeni. Știam că este bătrân și orb și că nimeni nu-l va dori.
⠀
Bunicul a privit pentru câteva clipe în jos.
⠀
— Dar acum, când mă gândesc, poate că am fost nedrept cu tine. Nu trebuia să te pun într-o asemenea situație. Dacă aș putea schimba ceva, ți-aș spune adevărul cât încă sunt în viață.
⠀
Am rămas nemișcată.
⠀
— Oana, nu vreau să-ți cumpăr iubirea cu bani. Vreau doar să ai șansa să trăiești și pentru tine. Să mergi unde îți dorești, să ai casa ta, să nu mai muncești până la epuizare pentru a supraviețui.
⠀
A zâmbit.
⠀
— Și te rog să nu uiți de Barbu. A fost prietenul meu cincisprezece ani. Sper să mai aibă câteva zile frumoase lângă tine.
⠀
Înregistrarea s-a încheiat cu ultimele lui cuvinte:
⠀
— Te iubesc, Oana. Să nu uiți niciodată asta.
⠀
Avocatul a închis laptopul.
⠀
În birou s-a făcut liniște.
⠀
Am stat câteva minute fără să pot vorbi. Barbu s-a ridicat cu greu și și-a așezat capul pe genunchii mei, de parcă ar fi știut că tocmai îl auzisem pe bunicul.
⠀
— Domnule Marinescu, am spus în cele din urmă, eu nu vreau să mă răzbun pe nimeni.
⠀
Avocatul a încuviințat.
⠀
— Nici bunicul dumneavoastră nu și-a dorit asta.
⠀
— Vreau doar să am unde locui și să pot avea grijă de Barbu.
⠀
— Atunci cu asta vom începe.
⠀
În zilele următoare, avocatul m-a ajutat să înțeleg documentele și procedurile necesare. Mi-a explicat că unele lucruri aveau să dureze, că trebuiau făcute verificări și că nimeni nu putea garanta că rudele nu vor încerca să conteste anumite acte.
⠀
Dar exista o soluție imediată.
⠀
Una dintre proprietățile administrate separat era o casă mică, aflată la marginea Bucureștiului. Avea o curte mare, câțiva pomi fructiferi și o terasă acoperită. Avocatul mi-a spus că puteam locui acolo în baza unui acord pregătit anterior de bunicul.
⠀
Când am văzut casa, am început să plâng.
⠀
Nu era un palat. Nu avea marmură, candelabre sau mobilă scumpă. Dar avea o bucătărie luminoasă, două dormitoare și o grădină în care Barbu putea să se plimbe fără să se lovească de obstacole.
⠀
M-am așezat în genunchi lângă câine.
⠀
— Uite, băiete. Avem o casă.
⠀
Barbu a adulmecat iarba, apoi s-a întins la soare.
⠀
Pentru prima dată de la moartea bunicului, a mâncat aproape tot ce i-am pus în castron.
⠀
În aceeași săptămână, l-am dus la un medic veterinar. Doctorul l-a consultat cu atenție și mi-a explicat că orbirea lui era ireversibilă, dar că, în ciuda vârstei, putea avea în continuare o viață liniștită dacă primea îngrijirea potrivită.
⠀
I-am cumpărat un culcuș moale, hrană recomandată de medic și o pătură groasă. Am așezat toate lucrurile în același loc, ca să-i fie mai ușor să se orienteze.
⠀
În fiecare dimineață îl scoteam în curte și mergeam încet lângă el. Uneori se oprea, își ridica botul și adulmeca aerul. Mă întrebam dacă își amintea de grădina bunicului.
⠀
La aproape două săptămâni după ce mă mutasem, telefonul a început să sune insistent.
⠀
Era mătușa Natalia.
⠀
Nu i-am răspuns.
⠀
A sunat din nou.
⠀
Apoi am primit un mesaj:
⠀
„Oana, trebuie să vorbim urgent. Am aflat ce a făcut tata. Nu poți să păstrezi totul pentru tine!”
⠀
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
⠀
Câteva minute mai târziu, m-a sunat avocatul.
⠀
— Domnișoară Oana, rudele dumneavoastră au aflat despre celelalte proprietăți. Au venit la cabinet și au cerut explicații.
⠀
— Ce le-ați spus?
⠀
— Le-am explicat că orice pretenție trebuie formulată pe cale legală și că documentele vor fi analizate potrivit legii. Dar vreau să știți că este posibil să vă contacteze.
⠀
Am privit spre Barbu, care dormea liniștit lângă ușa terasei.
⠀
— Deja m-au contactat.
⠀
— Nu sunteți obligată să discutați cu ei. Dacă primiți amenințări sau presiuni, păstrați mesajele.
⠀
Am închis telefonul și am rămas câteva minute privind grădina.
⠀
A doua zi, mătușa Natalia a apărut la poartă împreună cu unchiul și cu Andrei.
⠀
Mătușa purta o haină scumpă și ținea în mână o geantă elegantă. Când m-a văzut, a zâmbit forțat.
⠀
— Oana, draga mea! De ce nu răspunzi la telefon?
⠀
M-am apropiat de poartă, dar nu am deschis-o.
⠀
— Ce doriți?
⠀
Mătușa a privit peste umărul meu, spre casă.
⠀
— Frumos loc ți-ai găsit. Se pare că nu ai dus-o chiar atât de rău după ce ai plecat de la noi.
⠀
Am rămas tăcută.
⠀
Unchiul a făcut un pas înainte.
⠀
— Ascultă, Oana. Am aflat că tata avea și alte proprietăți. Nu este corect să le primești doar tu. Noi suntem copiii lui.
⠀
— Și eu sunt nepoata lui, am răspuns.
⠀
Mătușa a ridicat vocea.
⠀
— Nu fi obraznică! Noi avem drepturi!
⠀
— Atunci discutați cu avocatul.
⠀
Andrei a izbucnit în râs.
⠀
— Ia uite la ea! Acum că are bani, se crede mare doamnă.
⠀
L-am privit direct în ochi.
⠀
— Acum două săptămâni ai propus să-l eutanasiezi pe Barbu pentru că era bătrân și orb. Îți amintești?
⠀
Zâmbetul i-a dispărut.
⠀
— Era o glumă.
⠀
— Pentru mine nu a fost.
⠀
Mătușa a încercat să schimbe tonul.
⠀
— Oana, hai să nu ne certăm. Suntem o familie. Putem să împărțim totul frățește.
⠀
Am simțit un val de tristețe.
⠀
— Unde era familia mea când m-ați dat afară în ploaie?
⠀
Nimeni nu a răspuns.
⠀
— Unde era familia mea când am dormit în mașină, cu un câine bolnav lângă mine? Unde erați când bunicul avea nevoie de cineva să-l ridice din pat sau să-i dea medicamentele?
⠀
Mătușa și-a strâns buzele.
⠀
— Nu poți să ne reproșezi la nesfârșit trecutul.
⠀
— Nu vă reproșez trecutul. Vă spun doar de ce nu mai am încredere în voi.
⠀
Unchiul a ridicat mâna.
⠀
— O să contestăm totul.
⠀
Am încuviințat.
⠀
— Este dreptul vostru. Dar eu nu voi mai discuta despre bani la poartă.
⠀
M-am întors și am intrat în curte.
⠀
În spatele meu, mătușa a început să strige, dar nu m-am mai întors.
⠀
În lunile următoare, au existat într-adevăr discuții juridice și verificări. Rudele au cerut să fie analizate actele, iar avocatul m-a ținut la curent cu fiecare etapă. Nu toate lucrurile s-au rezolvat repede, dar documentele pregătite de bunicul au permis clarificarea drepturilor asupra bunurilor.
⠀
Eu nu am participat la certuri și nu am încercat să-i umilesc pe cei care mă umiliseră.
⠀
Aveam alte lucruri de făcut.
⠀
M-am înscris la un curs de asistență veterinară. Întotdeauna iubisem animalele, dar nu avusesem niciodată timpul sau banii necesari ca să urmez această pasiune. Acum, pentru prima dată, puteam să învăț ceva doar pentru mine.
⠀
Am început și să ajut un adăpost de câini din apropiere. Mergeam de două ori pe săptămână, curățam țarcurile, pregăteam hrana și petreceam timp cu animalele bătrâne, pe care aproape nimeni nu voia să le adopte.
⠀
Într-o zi, directoarea adăpostului m-a întrebat:
⠀
— De ce te ocupi mereu de câinii cei mai bătrâni?
⠀
Am zâmbit.
⠀
— Pentru că și ei merită să fie iubiți, chiar dacă nu mai sunt frumoși sau puternici.
⠀
Femeia m-a privit câteva secunde, apoi a încuviințat.
⠀
— Mi-aș dori să gândească mai mulți oameni așa.
⠀
În primăvara următoare, am hotărât să folosesc o parte din veniturile care îmi reveneau legal pentru a sprijini îngrijirea câinilor bătrâni și bolnavi. Nu am făcut un adăpost uriaș și nici nu am încercat să salvez toate animalele din lume. Am început cu câteva locuri sigure, îngrijire veterinară și oameni care știau ce presupune responsabilitatea.
⠀
I-am dat proiectului numele „Casa lui Barbu”.
⠀
Când am pus prima plăcuță la intrare, bătrânul ciobănesc stătea lângă mine, cu botul ridicat spre soare.
⠀
— Vezi, băiete? am șoptit. Acum o să-i ajutăm și pe alții.
⠀
Barbu a dat încet din coadă.
⠀
Timpul a trecut, iar el a început să slăbească tot mai mult. Nu mai putea merge distanțe lungi și dormea aproape toată ziua. Medicul veterinar mi-a explicat că vârsta își spunea cuvântul și că trebuia să-i urmăresc atent confortul și calitatea vieții.
⠀
Într-o seară de toamnă, l-am găsit întins pe păturica lui, lângă sobă. Respira greu și nu mai voia să se ridice. Am chemat imediat medicul, care a venit acasă și l-a consultat.
⠀
După examinare, doctorul m-a privit cu blândețe.
⠀
— Oana, cred că se apropie sfârșitul. Putem să-l ajutăm să nu sufere.
⠀
Am început să plâng.
⠀
M-am așezat lângă Barbu și i-am mângâiat blana încărunțită. El și-a ridicat cu greu capul și mi-a atins palma cu botul, exact cum făcuse în noaptea în care găsisem scrisoarea.
⠀
— Ai fost un băiat bun, i-am șoptit. Cel mai bun.
⠀
Am rămas lângă el până la sfârșit.
⠀
După ce Barbu a murit, am simțit din nou golul pe care îl lăsase bunicul. Parcă pierdusem ultima ființă care îmi amintea de zilele petrecute în casa lui.
⠀
L-am înmormântat într-un loc liniștit din grădină, sub un măr bătrân. Am pus acolo o piatră simplă, pe care am scris:
⠀
„Barbu — prieten credincios până la capăt.”
⠀
În seara aceea, am scos din sertar scrisoarea bunicului și am citit-o din nou.
⠀
„Totul a fost un test. Iar singura persoană care l-a trecut ești tu.”
⠀
Am privit mult timp cuvintele acelea.
⠀
Abia atunci am înțeles că nu testul fusese cel mai important lucru. Nu aveam nevoie să dovedesc nimănui că sunt un om bun. Bunicul știa deja cine sunt, iar iubirea mea pentru el și pentru Barbu nu depinsese niciodată de vreo moștenire.
⠀
Mi-aș fi dorit să-mi fi spus adevărul cât încă trăia. Mi-aș fi dorit să nu fi fost nevoie să dorm într-o mașină, speriată și fără bani. Dar nu mai puteam schimba ce se întâmplase.
⠀
Puteam doar să aleg ce făceam cu ceea ce primisem.
⠀
Așa că am continuat să lucrez cu animalele, să am grijă de casa mea și să trăiesc fără să mă mai las umilită de rude.
⠀
La un an după moartea lui Barbu, într-o dimineață însorită, o voluntară de la adăpost a venit la mine cu un cățel mic, speriat, care avea un ochi afectat de o infecție veche.
⠀
— Nu-l vrea nimeni, mi-a spus. Este foarte blând, dar oamenii se sperie când îl văd.
⠀
M-am aplecat și l-am mângâiat.
⠀
Cățelul mi-a lins degetele.
⠀
Am zâmbit printre lacrimi.
⠀
— Atunci cred că a ajuns unde trebuie.
⠀
L-am luat în brațe și l-am dus acasă.
⠀
În acea seară, stăteam pe terasă, cu noul meu prieten adormit lângă mine. Vântul mișca încet frunzele mărului sub care se odihnea Barbu, iar cerul se colora în nuanțe de portocaliu.
⠀
M-am gândit la bunicul, la toți anii în care îl îngrijisem și la ziua în care rudele mă dăduseră afară cu o geantă și un câine bătrân.
⠀
Atunci crezusem că pierdusem totul.
⠀
Dar, în realitate, nu pierdusem ceea ce conta cel mai mult.
⠀
Îmi păstrasem bunătatea, demnitatea și capacitatea de a iubi fără să aștept ceva în schimb.
⠀
Iar dacă bunicul ar fi putut să mă vadă în clipa aceea, cred că ar fi zâmbit.
⠀
Pentru că moștenirea lui adevărată nu fusese casa, nici terenurile și nici banii.
⠀
Fusese lecția pe care o învățasem din viața petrecută lângă el: valoarea unui om nu se vede în ceea ce primește, ci în felul în care se poartă cu cei care nu-i pot oferi nimic în schimb.
⠀
Am privit spre cer și am șoptit:
⠀
— Mulțumesc, bunicule. Am grijă de tot ce mi-ai lăsat.
⠀
Apoi am mângâiat cățelul adormit lângă mine și am intrat în casă.
⠀
Pentru prima dată după multă vreme, nu mă mai simțeam singură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.