Din curtea noastră se auzea lătratul câinelui, dar altceva m-a făcut să-mi încremenez pașii. Ușa de la intrare s-a deschis încet, iar Maxim a apărut din nou. Ținea în mână o sacoșă mare și privea în jur, atent să nu fie văzut. Inima mi-a început să bată nebunește. Nu putea fi… îl lăsasem cu câteva minute în urmă la gară!
Lăbuș m-a privit speriat. „Mami… de ce s-a întors tata?”
L-am luat de după umeri, încercând să-mi ascund tremurul. „Nu știu, puiule. Hai să mai așteptăm puțin.”
Am rămas ascunși, iar el a intrat în casă. Câteva minute mai târziu, o femeie a coborât dintr-un taxi și a urcat grăbită spre poartă. Ținea în brațe un buchet mare de trandafiri. Îl știam pe buchetul acela — era din florăria de la colț, aceea la care mergeam eu de obicei de ziua noastră.
Am simțit cum mi se usucă gura. Maxim a deschis poarta, a zâmbit larg și a îmbrățișat-o. Femeia a intrat în curte ca și cum ar fi fost acasă.
Lăbuș s-a uitat la mine: „E doamna care ne-a adus tort la ziua tatei…”
Da, am recunoscut-o și eu. O colegă de la birou, despre care el spunea mereu că îl ajută „cu proiectele”.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mi-am strâns copilul la piept și am știut că nu pot intra acolo. Nu atunci. Am mers la o prietenă din cartier, am bătut la ușă și, când mi-a deschis, lacrimile deja curgeau.
„Doamne, Irina, spune-mi că nu e ceea ce cred…” am reușit doar atât să spun.
Ea m-a luat în brațe fără să întrebe nimic.
În seara aceea, am stat la ea pe canapea, ținându-l pe Lăbuș în brațe. Nu am avut putere să vorbesc. El adormise, dar eu nu-mi puteam opri gândurile. Cine era omul acela cu care trăisem zece ani? Ce planuri avea dacă fiul meu a auzit noaptea că vorbea „despre noi”?
Dimineața următoare, m-am dus acasă cu poliția. Mi-era frică. Am intrat și am găsit casa răvășită. Sertare deschise, cutii lipsă, actele de proprietate dispărute. Pe birou, o foaie ruptă în grabă: „Nu e ceea ce crezi. O să-ți explic.”
Explicația n-a mai venit niciodată. Maxim a plecat din țară, iar femeia cu trandafiri a fost văzută la aeroport cu el.
Au trecut luni de atunci. Am vândut casa și m-am mutat într-un apartament mic, dar plin de liniște. Lăbuș merge la școală și a învățat că uneori oamenii pleacă fără să privească înapoi.
Într-o zi, am găsit în cutia poștală o scrisoare. Era de la Maxim. Înăuntru, un singur rând: „Mi-e dor de voi.”
Am zâmbit amar și am pus hârtia înapoi în plic. Nu am mai avut nimic de spus.
Pentru prima dată după mult timp, am făcut o cafea și am deschis geamul. Aerul rece m-a lovit în față, iar în inimă am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile: libertate.
Mi-am privit fiul care desena la masă și am înțeles că, uneori, cel mai mare curaj nu e să rămâi, ci să pleci.
Și în tăcerea aceea calmă, am știut că viața mea abia începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.