Ciobănescul german a lătrat la sicriul stăpânului său, apoi a călcat peste flori — iar când sicriul a fost deschis, toți cei prezenți au rămas împietriți.
Nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că o înmormântare ar putea lua o asemenea turnură… Liniștea apăsătoare din capelă era tulburată doar de suspinele stinse ale celor îndurerați, care se așezau cu pași domoli la rând, pentru a-și lua rămas-bun de la cel plecat dintre ei.
Printre mulțimea strânsă acolo, între uniforme de ceremonie și chipuri îndoliate, ieșea în evidență o apariție aparte: un ciobănesc german, pe nume Rex. Nu era doar un prieten devotat — fusese câinele de serviciu al stăpânului său, care îi fusese aproape ani la rând, misiune după misiune. Fusese prezent și în acea noapte fatidică, când, în urma unui incident la un depozit din Pitești, ofițerul și-a pierdut viața.
De atunci, Rex părea un suflet zdrobit. Refuza să mănânce, nu se mai juca, nici măcar nu privea la mingea lui preferată. Stătea pur și simplu nemișcat, de parcă aștepta… ceva. Sau, poate, pe cineva.
Acum se afla lângă sicriu. S-a așezat tăcut, cu botul lipit de pământ și coada trasă sub el. Pe capac erau aranjate coroane și buchete viu colorate. Lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii celor adunați.
Atunci s-a petrecut ceva neașteptat.
Rex s-a ridicat brusc, cu urechile țintuite înainte, apoi s-a apropiat de sicriu. A început să adulmece, să meargă în cerc, neliniștit. Deodată, a mârâit adânc. Și a început să latre — tare, repetat, de parcă ar fi vrut să avertizeze pe cineva de un mare pericol.
Oamenii au tresărit speriați. Atmosfera s-a umplut de o tensiune greu de descris.
— Luați câinele de aici… — a rostit încet cineva dintre rude.
Dar Rex nu s-a dat înapoi. Din contră, s-a avântat pe sicriu, a călcat florile și a început să zgârie lemnul cu ghearele.
Un ofițer mai în vârstă a privit cu chipul încremenit. Vocea i-a fost gravă, tăioasă:
— Așa ceva nu e firesc. Rex a mai reacționat așa doar când simțea un pericol iminent. E ceva foarte în neregulă.
— Dar… ce poate spune un câine? — a întrebat confuz un tânăr din familie.
— Că e ceva serios. Deschideți sicriul. Chiar acum.
— Cum adică?! Asta e o jignire adusă celui răposat! — s-a revoltat un alt membru al familiei.
— Nu cer voie. Este un ordin.
Sicriul a fost desfăcut cu grijă. Cei adunați s-au apropiat, cu fețe palide, privind aproape fără să clipească. Părea că aerul din capelă devenise brusc greu, că timpul se oprise în loc.
Capacul a fost ridicat… și atunci s-a auzit un țipăt. Cineva s-a prăbușit pe podea. O femeie și-a acoperit fața, altcineva a făcut câțiva pași înapoi, tremurând.
Toți au albit la față. Rex s-a așezat liniștit. Nu mai lătra, nu mai mârâia. Doar privea atent.
Ce descoperiseră în sicriu?
De ce lătra Rex cu atâta disperare?
Înăuntru, spre uluiala tuturor, nu se afla trupul rece al ofițerului, ci… chiar ofițerul în carne și oase, respirând greoi, cu pleoapele fluturând slab. Oamenii au încremenit. Un brancardier s-a repezit să-i ia pulsul.
— Trăiește! — a strigat, cu glas tremurat de emoție.
Un murmur s-a răspândit printre cei prezenți. O femeie a izbucnit în plâns de bucurie, iar altcineva a căzut în genunchi, mulțumind cerului. Medicii chemați în grabă au intervenit imediat, au administrat oxigen și l-au transportat la ambulanță. Se pare că fusese o eroare medicală — o comă profundă confundată cu decesul.
Rex s-a ridicat, dând din coadă, și a lătrat scurt, de parcă ar fi vrut să spună: „V-am zis eu!”. Apoi s-a lipit de targa pe care îl purtau, mergând mândru alături de cel pe care îl iubea nespus.
Peste câteva săptămâni, ofițerul s-a întors acasă, complet refăcut. În curtea lor din Pitești, sub un cer senin, Rex alerga din nou după mingea roșie, fericit, iar ofițerul îl striga cu un zâmbet larg pe chip.
Dragostea și loialitatea câinelui salvase o viață. Iar viața aceea urma să fie trăită frumos, cu recunoștință și iubire, alături de cei dragi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”