Mă numesc Ileana și am 56 de ani, sunt în Italia, „la fix”, de 11 ani. Sărăcia și grijile m-au izgonit de acasă unde eram săracă din punct de vedere financiar. După 11 ani de muncă în Italia am reușit să rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea saracă, fară bani, ci sunt săracă altfel acum. De săracie tot nu am scapat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, mulțumitor), dar am săracit la suflet. Copiii au crescut mari fără mine, acum sunt plecați pe drumul vieții cu familiile lor, bărbatul mi s-a obișnuit că banii-i vin lunar și fară muncă, iar eu nu mai găsesc drumul către liniște. Am îmbătrânit departe de casă, am obosit muncind pentru casă. Anii de muncă de aici, din Italia, nu au fost ușori. Au fost cei mai grei ani din viața mea, dar am suportat orice de dragul copiilor. Nopțile nedormite, mâncarea, uneori puțină, alteori suficientă, nu mai are parcă nici un gust. Zilele trec toate la fel!

Copiii sunt acum la casele lor (am 2 băieți), se întrețin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Bărbatul, deși asteaptă bani de la mine pentru întreținerea casei, în cei 11 ani petrecuți departe unul de celălalt, și-a făcut o viață a lui, una paralelă cu cea pe care o avea cu mine, în care eu nu mai am loc. Ceea ce mai împărțim în doi este spațiul din casa noastră, când merg în concedii în țară. De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă retrag acasă, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns încă la vârsta pensionării) și nici nu ar vrea să mă angajeze cineva. Cum m-aș putea întreține? Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, apoi… încotro? Trăiesc între trecut și prezent: trecutul plin de grija copiilor și de teama de a nu reuși să îi intrețin și prezentul în care nu mă mai regăsesc decât singură și pierdută. Ce a însemnat Italia pentru mine? Salvarea viitorului copiilor mei și rătăcirea sufletului meu.

 Citește și – 

Pustnicul din Rarău care vindecă oameni trimişi de medici: „Dacă staţi o zi la mine pe munte”

Ieşeanul Ioan Baron, fost mecanic CFR, s-a retras în munţii Bucovinei şi a învăţat leacurile naturii, pe care le prepară singur alinând suferinţele călugărilor şi mirenilor trimişi la el chiar de medici. Dintre cei 68 ani pe care-i are, Ioan Baron a trăit 4 ani într-un bordei săpat în pământ pe Muntele Giumalău din Bucovina, până s-a hotârât să iasă iar la lumină. Îşi lăsase în urmă la Iaşi viaţa de mecanic la CFR, familia cu doi băieţi mari şi un trai aşezat. Dar liniştea din suflet nu şi-o găsise încă, nici după ce ieşise la pensie, scrie adevarul.ro. Ceva îi dădea ghes să-şi ia lumea-n cap, nu ca un aventurier, ci ca pustnic. A vrut să se retragă la mănăstire, dar preoţii au considerat că nu-i de el viaţa în monahie. „Mai stai şi lămureşte-te“, i-au zis ei. Şi a mai stat, dar tot pe lângă ei. Din tinereţe îi plăcuse să fie curios, să caute, să cunoască. Aşa învăţase câteva leacuri băbeşti care să înlocuiască pumnul de medicamente pe care lumea îl lua la primul semn de boală. Iar acolo, pe muntele Giumalău, natura i-a dezvăluit în întregime secretele din farmacia ei verde, aceea care vindecă rănile cu plante înfiripate din seva pământului şi din aerul curat.

Cu ierburile culese din munţi, Ioan Baron a început să prepare, să combine, să găsească tot felul de remedii. Azi a dat cuiva care nu putea să meargă să încerce o tinctură, mâine a alinat durerea cu un decoct, poimâine a oblojit cu o alifie. Lui Ioan i s-a dus vestea pe la mănăstirile şi schiturile din jur, iar călugării şi măicuţele au început să-i bată tot mai des la uşa colibei din munţi cerând ceva de leac. Ei l-au numit „fratele Ioan“, în semn de accept în lumea lor cea tainică, departe de oameni, dar aproape de nevoile lor. „Aşa a vrut să mă cunoască şi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă. Trimitea vorbă prin măicuţe să vin la el, dar eu le refuzam mereu. Ziceam: «Dar de ce vrea părintele să mă cunoască pe mine, un nevrednic?». Iar măicuţele plecau supărate: «Cum, îl refuzi tu pe părintele Iustin?». Nu înţelegeau cum vine asta. Au venit apoi cu doi preoţi după ele, dar tot aşa am refuzat. Pân` la urmă m-au luat prin înşelăciune, să duc nişte leacuri. M-a certat părintele Iustin: «Hai, lasă, nu te mai alinta că eşti nevrednic! Voiam să văd cine eşti»“, povesteşte Ioan Baron. În anii de când stă pe munte nu i-a fost dor de nimeni şi de nimic. Cumva, îi era dor de el, de aceea s-a dus în pustie, să se regăsească. „Vă spun eu: după o oră-două pe cărări pe munte, nu te mai gândeşti la nimic. Vin la mine tot mai mulţi tineri cu suferinţe psihice, stres, supărări.

Îi ţin o zi la mine în pădure, îi plimb pe munte, îi hrănesc cu ce mănânc şi eu, iar ei uită de ce-au venit. Mă întreabă: «Dar nu mă mai doare nimic, ce aţi făcut?». Aşa mă întreabă mereu şi medici, oameni cu şcoală, care vin la mine să vadă cum fac eu bine oameni. Mă şi mir că vin ei, doctorii… Dar eu le zic tuturor: «Doar 10% e de la mine, restul de 90% e de la Dumnezeu»“, spune „fratele Ioan“. Remedii testate pe propria piele Chemat tocmai la Constanţa de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, să dea ajutor unor oameni cu tot soiul de suferinţe, Ioan Baron a venit cu leacurile sale. Iarba-tâlharului, papucul Maicii Domnului, pedicuţa sunt doar câteva dintre plantele folosite de el. Întâi le-a folosit pe propria piele, ca să le testeze puterea, şi spune că a obţinut pentru răni rele vindecări nesperate, în timp foarte scurt. Aşa a scăpat de vătămătura de la picioare, cu care s-a ales atunci când a căzut de pe stânci şi şi-a fărâmat oasele şi carnea. Iarba-tâlharului, mai ales, este panaceul în care „fratele Ioan“ crede cu tărie. Folosită cum trebuie, alină dureri şi vindecă răni din cap până-n picioare – afecţiuni externe, dar şi interne.

Pustnicul a făcut un calcul: sunt câteva mii de oameni care i-au trecut pragul în fiecare an. Au luat tratamente de la el, dar nu toţi s-au vindecat încă. „M-am confruntat cu bolnavi din toate categoriile sociale, chiar şi politicieni. Sunt spitale private, dotate, dar ei refuză să mai meargă acolo. M-a uimit asta. Eu păstrez legătura cu ei, mă interesez dacă ţin la stilul de viaţă mai ordonat. Ei trebuie să facă mereu controale, doctorii au rolul lor. Dacă ei n-ar da diagnostic corect, nici eu n-aş şti ce leac să dau oamenilor. Mă aşteptam să am reacţii negative de la medici, dar mă sună, vor să mă ajute, vin cu bolnavi, mă întreabă ce am nevoie. Mai ales cei de la Cluj şi de la Bucureşti“, mai spune „fratele Ioan“, pentru adevarul.ro.

Sărăcia și grijile m-au izgonit de acasă. Am salvat viitorul copiilor mei, dar mi-am rătăcit sufletul printre străini